„Îți mai pun, mamă, o sărmăluță?” - de câte ori nu am auzit toți această întrebare la masa de Crăciun! Pentru că nu exagerăm dacă spunem că sarmalele sunt un simbol al bucătăriei românești.
Noi chiar am mers în București într-un loc unde, în preajma sărbătorilor, sarmalele se vând... ca pâinea caldă. În zilele din jurul Crăciunului, comenzile ajung la aproape 12.000 de sărmăluțe.
Cât de românești sunt, de fapt, sarmalele
Nu încape nicio îndoială că sarmalele sunt pe masa românului ca steluța din vârful bradului de Crăciun: se poate și fără, dar parcă tot mai frumos e cu steluță.
Cât despre istoria sarmalelor și cât de românești sunt ele, trebuie să fim onești și să recunoaștem că NU, sarmalele nu sunt un preparat românesc. Ca idee, sarmalele există chiar și în cărțile de rețete din Suedia, de acum 3 secole.
Mai mult, în lume, de-a lungul veacurilor, stimatele sarmale s-au gătit în fel și chip și au purtat cele mai bizare nume. De exemplu, în Croația, sunt numite bandiți, în Argentina, copii înfășați, iar în multe țări slave, li se spune porumbei.
În Suedia, există o Zi Națională a Sarmalelor
Alida Mocanu, jurnalistă Euronews: Cuvântul sarma provine din limba turcă, sarmak, și înseamnă a înfășura sau a înveli și are legătură, desigur, cu forma sarmalelor. Nu știu dacă știați dar, pe 30 noiembrie, în Suedia, este sărbătorită Ziua Națională a Sarmalelor. Iar în Azerbaidjian, ritualul de pregătire a sarmalelor a fost chiar inclus pe lista patrimoniului cultural intangibil UNESCO.
Sarmalele, în versuri, glume și expresii
În România, sarmalele sunt atât de împământenite în tradiția națională, încât și-au făcut loc și-n versuri, glume și expresii:
- A înghiți sarmaua înseamnă „a suporta un afront fără a putea riposta“.
- A toca (cuiva) carnea sarmale înseamnă a sfâșia pe cineva, la figurat.
În publicațiile din perioada interbelică, mai găseai și poezii-parodii, cum ar fi:
„Dacă se-ntâmplă să iubești,
Atunci iubitei tale
Sentimental tu îi șoptești:
Aș mai dori sarmale”
Ah, și ar mai fi și tipul de coafură gen: ți-ai făcut sarmale-n cap, „sarmale” de nașă sau de soacră mare.
Șase tipuri de sarmale
Lăsăm dicționarul și ne întoarcem la bucătărie. Noi am găsit în București un loc unde am fost răsfățați cu șase tipuri de sărmăluțe: îndesate cu porc și bacon, puțin afumate, cu vită, vegetariene sau burdușite cu ciuperci, cu pui și cu rață.
Claudiu Negru, antreprenor: Sarmaua de pui, de rață, e ușor de servit, e mai puțin grasă. A fost create din dorința de a-i servi și pe cei care nu vor sarma de post sau care nu mănâncă porc. Puiul este și cel mai folosit în bucătăriile românești, în acest moment, noi i-am dat și o tentă puțin deosebită, să fie și rață.
Iar lângă sarmale mai sofisticate puțin, ni s-a pregătit și o mămăligă un pic mai specială.
Claudiu Negru, antreprenor: Avem două tipuri de mămăligă - mămăliga clasică și o mămăligă cu lactate. Cu lapte, parmezan și un ingredient secret, pe care rămâne să-l încerce cei care vor. Și e fiartă domol, pusă într-o tavă, în cuptor și are, într-adevăr un flavor deosebit.
La final, vă mai spunem doar că primele atestări despre existența unui fel de mâncare strămoș al sărmăluței, în spațiul românesc, sunt într-un document datat în jurul anilor 1550-1600, intitulat „Cartea de bucate a bucătarului principelui Transilvaniei”.
