Imagine: Radu Mocanu
Pe un picior de plai, într-un colț de rai, a fost odată... Roșia Montană. Nu există român să nu fi auzit despre această localitate dintre munți, în măruntaiele cărora zac tone de metale prețioase: aur și argint. Încă de pe vremea romanilor aici au existat mine, iar bogățiile subsolului au fost exploatate fără oprire.
Primele dovezi care atestă existența Roșiei Montane datează din anul 131, atunci când romanii i-au dat numele de Alburnus Maior. De-a lungul secolelor, toți cei care au trecut prin zonă s-au îmbogățit.
Povestea Roșiei Montane începe aici în galeriile romane. Timp de aproape 2000 de ani specificul acestei zone a fost exploatarea de aur. Generații întregi de bărbați, femei și copii, au lucrat în aceste mine din Roșia Montană.
Povestea Roșiei Montane începe în galeriile romane
Dorin Rus, ghid Muzeul Mineritului: „Au fost cioplite manual cu dalta și ciocan. În pereții galeriilor, mai ales în porțiunile uscate, se văd urmele uneltelor. Sesizăm direcția de săpare, vom putea vedea niște urme verticale aproximativ la jumătate de metru.”
Înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, chiar localnicii erau proprietari de mine. După ce comuniștii au ajuns la putere, oamenii au fost expropriați. Statul român a fost cel care a gestionat activitatea de la Roșia Montană, iar minerii locali au fost angajați la mina de stat. Meseria asta a rămas moștenire din tata în fiu.
Dorin Rus, ghid Muzeul Mineritului: „Copiii erau cooptați, erau puși să lucreze. Ne impresionează munca copiilor din aceste fotografii autentice făcute la Roșia Montană. Însă până la urmă toți membrii familiei participau la activitatea de extracție aurului.”
Muzeul subteran nici măcar nu este recunoscut de legislația românească
Ceea ce în urmă cu ani buni era o mină, acum a devenit muzeu. Un muzeu subteran care nici măcar nu este recunoscut de legislația românească. Practic, nu ar trebui să existe. Și nici nu primește fonduri pentru amenajare sau dezvoltare. Cei care pun umărul pentru ca acest muzeu să rămână deschis publicului sunt membrii unor asociații cu activitate în zonă sau persoane care donează mici sume în acest scop.
Roșia Montană a avut cea mai mare dezvoltare pe vremea Imperiului Austro-ungar. Un orășel luminat, cu pavaje, cu teatru, cinematograf, cazino și baluri. Femeile călătoreau cu trăsurile, îmbrăcate în rochii lungi, prețioase, iar bărbații purtau joben și frac atunci când nu lucrau în mină. Comunismul a plantat aici câteva clădiri gri, muncitorești. Viața oamenilor s-a schimbat, dar meseria lor a rămas cea de miner.
La sfârșitul anilor 90, ia naștere Gold Corporation
La sfârșitul anilor 90, Gabriel Resources, o firma canadiană se asociază cu statul român. Astfel ia naștere Gold Corporation, în care canadienii aveau 80% dintre acțiuni iar statul român 20%. Exploatarea de stat însemna procesarea a 400.000 de tone de rocă pe an. Gold Corporation avea însă alte planuri.
Adriana Golguț, geolog: „Cei de la Gold Corporation își propuneau 1.000.000 de tone pe lună și 13 milioane de tone pe an, deci o cantitate uriașă față de ce era până până la închiderea exploatării de stat.”
Experții companiei estimaseră că din subteran s-ar putea scoate peste 300 de tone de aur și 1600 de tone de argint. Asta însemna ca patru munți să fie rași de pe fața pământului, ca oamenii și casele de patrimoniu să dispară. În locul lor, ar fi apărut otrava roșie. Un lac de cianură folosit pentru a decanta sterilul și a extrage astfel pulberea fină de aur.
Sorin Jurcă, Vicepreședinte Fundația Culturală Roșia Montană: „Lacul de cianură ar fi fost, după Masivul Cârnic, pe Valea Cornei, un loc prielnic pentru o asemenea construcție, care ar fi fost pe o suprafață de 600 de hectare, iar înălțimea barajului la limita cu orașul Abrud. Ar fi fost de 185 de metri în anul 17 de exploatare. Acolo s-ar fi deversat cianurile și reziduurile miniere, în jur de 240.000 de tone de cianuri, care ar fi fost un real pericol pentru toată zona Munților Apuseni.”
Lupta dintre Gold Corporation și activiștii de mediu din România a durat 20 de ani
Mai bine de 20 de ani a durat lupta dintre Gold Corporation și activiștii de mediu din România, o luptă care a ajuns și în instanță odată ce compania a dat statul român în judecată. A cerut despăgubiri de 3,3 miliarde de dolari pentru că, de-a lungul a făcut investiții importante în conservarea minelor romane și în dezvoltarea zonei.
Între 1997 și 2006, Gold Corporation a făcut demersuri pentru obținerea tuturor autorizațiilor, în ciuda protestelor activiștilor de mediu. În toată această perioadă, mina de stat de la Roșia Montană murea încet.
Eugen Furdui, primar Roșia Montană: „În 2006 exploatarea de stat s-a oprit datorită faptului că trebuia modernizată. Nu s-au făcut modernizări. Se cheltuia mai mult decât se producea pe extragere a zăcământului. Se cheltuia pe extragerea unui gram de aur 100 lei și el se vindea cu 50 lei pe piață. A apărut acea speranță a oamenilor că se va putea o nouă exploatare modernă.”
Această soluție modernă era, desigur, Gold Corporation. La vremea respectivă viitorul le surâdea multor roșieni.
”Roșia Montană putea să se dezvolte îmbinând utilul cu plăcutul”
Eugen Furdui, Primar Roșia Montană: „Am susținut și punctul de vedere îmi rămâne același. Roșia Montană putea să se dezvolte îmbinând utilul cu plăcutul. Minerit responsabil, conform legislației în vigoare. Aurul de la Roșia Montană, plus valoarea lui, era atunci când era scos și pus pe piață. Avem aur în Roșia Montană. Este rezerva României, dar știți, e un proverb la noi în zonă și peste tot „munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă.”
Din 2006, au început și vânzările de case. Sute de oameni și-au vândut proprietățile pe bani grei către companie și au fost strămutați.
Cristoloveanu Marcela, localnică: „Părinții mei au vândut la Gold acum douăzeci și ceva de ani când a venit Goldu prima dată, și s-au relocat lângă Alba Iulia. Dar părinții au murit și eu am lucrat aici, la Gold. Zidar, zugrav, fochist, șofer. De toate am fost pe mașină la firmă. Pentru că am vândut la Gold, ne-o angajat. Și-o fost bine cât o fost. Am luat bani faini să zic, salariul destul de bun.”
Reporter: Și acum?
Cristoloveanu Marcela, localnică: „Și acuma de când s-a închis am lucrat la o firmă de la București tot în construcții, zidar-zugrav, dar o fost ceva pe fonduri europene și s-o închis. Ne-o lăsat liberi. Și acuma lucrez cu ziua pe unde pot să-mi întrețin familia.”
Soțul ei a murit. Are trei copii, dintre care unul este bolnav, iar doi sunt plecați cu munca în străinătate și nu vor mai veni înapoi.
Cristoloveanu Marcela, localnică: „La ce să vină? Că n-au unde să lucre. Pentru mine să fie locuri de muncă, nu contează din ce parte. Acuma eu am 56 de ani, mai am 5, 6 ani până la pensie, da tineretu care urmează n-au perspective și locuri de muncă.”
Susținătorii mineritului sunt, însă, contraziși de exemplul celor care doresc să transforme Roșia Montană într-un paradis turistic.
Peste 30 de femei din sat țes și cos șosete, pulovere și căciuli
Tică Darie are 31 de ani și locuiește aici din 2013. De când avea 19 ani și era student la Copenhaga, a vrut să se implice pentru a salva Roșia Montană. Sub formă de protest, a pedalat din Danemarca până în București. Acum are o familie și un magazin de haine produse local. Peste 30 de femei din sat țes și cos șosete, pulovere și căciuli.
Tică Darie, fondator magazin: „Cred că e un mic exemplu de reușită, că se poate face și altceva în Roșia Montană, se pot întreprinde tot felul de inițiative noi. Ce am făcut e aici ceva care, nu se gândea nimeni că poate să existe o afacere care să producă haine din lână merinos.”
Daniela a fost prima lui angajată. Înainte făcea naveta la Câmpeni, dar acum poate să lucreze aproape de casă și să țină tradiția vie.
Daniela Sicoe, croitoreasă: „Mama se ocupa de tricotat, își tricota diverse șosete de lână, bluze din lână, cardigane, cum se numesc mai nou. Pe vremea aceea se numeau jersee sau pulovere. Și mama știa să și toarcă. Învățase de la bunica mea. Se țesea mult aici în zonă se făceau covoare cu fel de fel de modele.”
Mulți oameni îl consideră pe Darie…vinitură. Adică venit din afară.
Tică Darie, fondator magazin: „Eu nu mă simt vinitură. Sunt de 10 ani aici, în Roșia Montană. Am copii născuți în Roșia Montană. Am o afacere cu angajați, cu o grămadă de colaboratoare pe tricotat manual. Mi-am construit aici o casă, am reparat o casă, am luat-o când era în degradare. Eu am crezut în Roșia Montană și cred în continuare. Și atunci eu nu mă simt o vinitură. Sunt aici, n-o să plec.”
Localnicii s-au împărțit în două tabere: pro și contra exploatării de aur
Sanda Lungu trăiește în Roșia Montană de 20 de ani. Acum are grijă de biserica greco-catolică din sat, dar a lucrat și ea pentru Gold Corporation. Își amintește perfect cum localnicii s-au împărțit în două tabere: pro și contra exploatării de aur.
Sanda Lungu, îngrijitoarea bisericii: „Între vecini era un conflict mocnit pentru că fiind prieteni de-o viață nu prea își spuneau una-alta, dar se simțea atmosfera tensionată afară pe stradă. Nu se certau, nu știu eu să se fi certat așa, doar se ocoleau și se vedea că e situația tensionată. Și la biserică am avut situații tensionate.”
Acum, Sanda are grijă de biserica greco-catolică din sat, construită în anii 1860, atunci când oamenii locului i-au plătit pe meșteri cu kilograme de aur. Această biserică ar fi trebuit dărâmată, dacă proiectul Gold Corporation mergea până la capăt. Clădirea a scăpat, însă roșienii care s-au strămutat și-au luat cu ei inclusiv înaintașii.
Sanda Lungu, îngrijitoarea bisericii: „De aici, din cimitirul bisericii au fost exhumați oameni. Eu trebuia să vin să trag clopotele. Preoții veneau, depinde răposatul de ce rit era. Venea preotul respectiv, făcea o rugăciune și apoi echipa care se ocupa de eshumat săpa și scotea decedatul, punea într-un sac și apoi într-un sicriu și-l ducea în locul unde familia se strămutase. Am fost și eu de față, e îngrozitor momentul, e neplăcut de vorbit, dar am fost și eu de față de atâtea ori.”
Roșia Montană a intrat oficial în patrimoniul UNESCO
În 2021, după multiple încercări, Roșia Montană intră oficial în patrimoniul UNESCO. Deci nimeni nu se mai putea atinge de ea.
Sorin Jurcă, Vicepreședinte Fundația Culturală Roșia Montană: „Odată cu intrarea Roșiei Montane în patrimoniu UNESCO, Roșia este recunoscută ca fiind un sit mondial de talie mondială și este pusă pe harta turistică a lumii acum, chiar dacă beneficiile deocamdată nu se văd, chiar dacă primii ani sunt cred foarte grei. Dar nu merită pentru nimic în lume să sacrifici acest loc pentru numele unei exploatări care ar fi durat 17 ani și după care ar fi rămas aici un deșert.”
Toate încercările Gabriel Resources de a operaționaliza mineritul au eșuat, iar curtea de arbitraj din Statele Unite, acolo unde a fost reclamată țara noastră în baza tratatelor bilaterale Canada-România și Marea Britanie-România, a decis în favoarea noastră.
Gabriel Resources are de plătit țării noastre peste 9 milioane de dolari
După aproape 10 ani, România câștigă la Washington în cazul Roșia Montană. Gabriel Resources are de plătit țării noastre peste 9 milioane de dolari.
Sorin Jurcă s-a născut în Roșia Montană într-o familie de mineri. A fost printre primii care au refuzat să-și vândă casa. S-a luptat cu toți cei care au încercat să i-o ia. A ajuns cu protestul lui până la Washington, unde a fost martor în proces.
Sorin Jurcă, Vicepreședinte Fundația Culturală Roșia Montană: „Când compania a venit aici și a pus oferta pe masă, atunci mulți au ales ce au crezut. S-a dezbinat toată comunitatea, au apărut intrigile între localnici, lumea a fost împărțită în două tabere și uite că după o istorie de 28 de ani, Roșia Montană încă există.”
”Nu mi-a trecut prin gând vreodată să-mi părăsesc locul natal”
Nu a conceput vreodată să părăsească locul în care a crescut și în care are atâtea amintiri, chiar dacă unele rude au încetat să mai vorbească cu el.
Sorin Jurcă, vicepreședinte Fundația Culturală Roșia Montană: „Nu mi-a trecut prin gând vreodată să-mi părăsesc locul natal și mai mult de atât să vând casa părintească. Da, a fost dureros pentru că am văzut cum familii întregi, prieteni, rude au plecat, au crezut că e mai bine, asta a fost alegerea lor. Eu am vorbă. Goana după aur naște monștri, la Roșia Montană cred că am văzut monstru pe stradă și monstru care a intrat în fiecare casă a localnicilor. Bine, fiecare l-a perceput în felul lui, dar dacă s-ar fi exploatat, Roșia Montană n-ar mai fi existat.”
Dar uite că există. Și, mai mult de atât, renaște. Aici, pe strada Siciliană din Roșia Montană, unde a și fost filmat celebrul film Nuntă de Piatră în 1973 se află și una din casele care au fost restaurate.
Claudia Apostol, arhitectă: „Suntem în fosta casă parohială unitariană. La momentul la care am ajuns noi să intervenim aici ea nu mai fusese locuită de foarte mulți ani și era într-o stare avansată de degradare. Și aici au fost poate cele mai semnificative intervenții.”
Totul a început în 2007 când arhitecți, studenți și meșteri din zonă au intervenit de urgență pentru a salva ultimele case de patrimoniu care mai erau în picioare. Asta într-un moment în care nu știau dacă va mai exista Roșia Montană. Așa a luat naștere proiectul „Adoptă o casă”. Totul e făcut cu burse, donații și voluntari.
Peste 100 de case au fost evaluate. Unele au intrat în proiecte complexe de restaurare
Claudia Apostol, arhitectă: „Lucrăm cu meșteri șindrilari din zonă. E un meșteșug așa la care ne mândrim că am contribuit, zicem noi, în măsură semnificativă, în readucerea lui la viață. Aici mai există foarte puțin meșteri. În urmă cu 100 de ani toate casele pe care le vedeți erau acoperite cu șindrilă și a fost o surpriză foarte plăcută pentru noi să descoperim că încă sunt în zonă și sunt dispuși să lucreze.”
Peste 100 de case au fost evaluate. Unele au intrat în proiecte complexe de restaurare, iar altele se sprijină pe bârne.
Claudia Apostol, arhitectă: „Erau niște acțiuni disperate. Speram doar să facem să avem la ce interveni anul viitor sau peste doi ani. Au fost mai multe tipuri de astfel de acțiuni la mai multe clădiri, la altele numai la fațadă pentru că ea era cea care era modificată, să zicem sau deteriorată. În alte cazuri au fost și beneficiarii, proprietarii de drept sau cultele, case minerești tradiționale în care au contribuit și ei unii prin muncă, prin fonduri, sau prin întreg efortul financiar și au avut nevoie poate doar de asistență.”
Așa s-a întâmplat și în cazul lui Adrian Petri. Casa bunicilor lui a fost un cinematograf, o bancă unde minerii își schimbau aurul în dinamită sau bani, și chiar și spital pe vremea Războiului.
Adrian Petri, președinte Asociația Roșia Montană în Patrimoniul Mondial: „În această poză o puteți vedea pe bunica frumos îmbrăcată. A fost ultimul bal la care a participat ea în cazinoul de la Roșia Montană. În perioada de dinainte de revoluție avea o viață destul de activă. Era cinematograf, era bal, era fanfara care cânta în fiecare duminică. Aici este chiar bunicul la intrarea în mină împreună cu ortacii. Probabil aici era după ce își spuneau rugăciunea. Minerii erau destul de credincioși. Țin minte că tot timpul bunicul îmi spunea că o spună o rugăciune înainte să intre pe mină.”
După investiții de peste 50.000 de euro, casa și-a păstrat amprenta și acum găzduiește turiști.
Adrian Petri, președinte Asociația Roșia Montană în Patrimoniul Mondial: „Încet, încet, fiecare bănuț pe care îl câștigăm din turism îl investim și mai deschidem câte o cameră, deschidem un nou serviciu, ca de exemplu anul trecut am deschis și punctul gastronomic local ca să aibă servicii și unde să servească masa.”
Deși e dintr-o familie de mineri, s-a împotrivit proiectului cu cianură. Tatăl lui a fost inginer minier și când a văzut planurile companiei, nu a putut să le susțină. Atunci a început ceea ce el numește un război psihologic în comunitate.
Adrian Petri, localnic: „Cam toate casele din zonă, în jur de 70-80% din proprietăți în perioada respectivă s-au cumpărat. Roșia Montană Gold Corporation avea agenți de vânzări care veneau, îți băteau la ușă. Imediat ce cumpărau casa puneau aceste plăcuțe albastre cu proprietatea RMGC, cumva tocmai ca să îi sensibilizeze pe ceilalți să vândă. Noi am pus pe căsuța noastră o plăcuță galbenă care zice că această proprietate nu este de vânzare, tocmai ca să ne arătăm că ne împotrivim.”
Dumitru Panțir a fost miner timp de 30 de ani. Era șef de schimb pe locomotivă.
Dumitru Panțir, fost miner: „Tot cartierul care este aici de 700 de oameni, a lucrat acolo. Lucrau oamenii noștri pe trei schimburi. Era un schimb de români și două schimburi de romi. Ne-am trezit cu echipă canadiană aici care a spus că e foarte bună. O angajat niște romi de aici ca să nu facă gălăgie și treptat, treptat s-au dus. Au plecat de aici, au plecat. Și romii au rămas pe afară, nu numai romii, oamenii au rămas fără locuri de muncă.”
După ce mirajul aurului s-a spulberat, oamenii strigă după ajutor
În Roșia Montană există și o importantă comunitate Roma. Toți membrii ei se ocupau cu mineritul. Acum, după ce mirajul aurului s-a spulberat, oamenii strigă după ajutor. În 2021, în urma inundațiilor și alunecărilor de teren, sute de roșieni au fost evacuați. Acum, aproape o sută de romi trăiesc în continuare în containere.
Localnic: „Avem copii, cresc copiii. N-avem unde să le dăm un culcuș unde să dormim. Dormim în vagoane modulare, cu 5, 6 persoane. Și pe jos.”
Toți oamenii de aici aveau propriile case sus pe deal. Acum se înghesuie să doarmă câte doi într-un pat și gătesc pe un aragaz improvizat.
Localnic: „Am făcut niște studii, am făcut școala, am pregătire. Am tot ce îmi trebe da n-am post unde să mă angajez. Am copii care merg la școală. Îi spălăm aici în cadă. Avem o baie comunală. În baia comunală suntem tot cartieru de romi. Ne spălăm pe rând. Suntem care muncim zilier la oameni, venim plini de pământ, plin de mizerie.”
Valentin Nuțu, Fondator Asociația Romilor Roșia Montană: „Au fost o parte care au fost repartizați doar pe hârtie la Casa Socială, la căminele culturale care le avem, dar nu au condițiile normale de locuit acolo, nu au căldură, nu au foc, n-aveau condiții ca să o să locuiască copiii, n-aveau apă, n-aveau condiții să facă o baie. Și atunci eu consider că asta a fost cam o discriminare din partea autorităților. Pentru români s-au putut rezolva 3 zile, dar pentru romi în 3 ani nu se poate rezolva.”
Și nimeni nu poate spune că membrii comunității nu au încercat, așa cum au știut, să își îmbunătățească viața.
Nuțu Maria are 14 ani și este elevă în clasa a 7-a, la școala din Cărpiniș, una din cele trei clădiri auxiliare ale școlii din Roșia. Este olimpică la istorie și la limba romani.
Sunt 200 de elevi în Roșia Montană
Nuțu Maria Lucia, olimpică: „Studiind de mică, din clasa I a, de atunci particip la olimpiade.Mă simt liberă când vorbesc limba romani și vorbind și acasă, mi se pare cumva că sunt obișnuită cu limba asta și nu mi se pare ceva greu.”
Vrea să se facă învățătoare când va fi mare. Un model pentru ea este profesorul de romani, fost olimpic la rândul său. Acum, cu elevi premianți în fiecare an. Ionuț Petaca are 24 de ani. A studiat la universitatea din București și a luat definitivatul cu nota 10. Deși avea toate șansele să găsească un loc de muncă într-un oraș, a ales să le dea o șansă elevilor din Roșia Montană. Dintre cei aproximativ 200 de elevi din Roșia Montană, 50 studiază limba romani sub îndrumarea lui Ionuț. Scopul lui este să-i țină pe toți în școală.
Ionuț Petaca, profesor limba romani: „Din fericire, în școala noastră nu este o rată foarte mare de abandon școlar. Elevii chiar finalizează cele opt clase care ne privesc pe noi ca și școală. Dar dacă copilul se oprește în clasa a 8-a sau la final de clasa a 12-a, munca noastră e în zadar. În schimb, dacă o să reușesc ca cel puțin 2, 3, 5 elevi pe viitor să fie cel puțin colegi cu mine pe limba romani sau în alte domenii, m-aș bucura.”
Ionuț vrea să le dea aripi copiilor. Să-și înțeleagă tradiția, cultura și limba și să fie mândri de ele.
Ionuț Petaca, profesor limba romani: „Noi la istoria romilor învățăm de ce s-a spus țigani de jumătate de milion, mulți nu știu că am fost sclavi, mulți nu știu despre Holocaustul în care am fost deportați în Transnistria. Eu tot timpul fac o relație între prezent și trecut. Și totuși dacă este anul 2024, mai sunt persoane care merg și muncesc zilieri și îi întreb, faceți corelație cu ceea ce a fost acum 100 de ani? De cine depind oamenii aceia care merg zilier? Depind de stăpân, la fel cum depindeau sclavii acum 500 de ani.”
Un singur medic, în Roșia Montană
În Roșia Montană, există un singur medic de familie și nici măcar o farmacie. Doar 20% dintre localnici au locuri de muncă stabile, iar restul fie sunt pensionar, fie trăiesc din ajutor social. Apa nu este potabilă în sat, drumurile se surpă, electricitatea se oprește atunci când plouă, iar comuna nu are un plan urbanistic general. Asta înseamnă că nu se poate construi nimic.
Reporter: „Ați zis că în ultimii 4 ani ați făcut rost de 8 milioane de euro.”
Eugen Furdui, primar Roșia Montană: „Cam așa, în jur de 8 milioane. Deci prin PNDL doi avem un contract de 22 de milioane de lei, 22.000.900 lei. Prin Anghel Saligny 8 milioane de lei și pe apă-canal undeva tot la 16 milioane de lei.”
Reporter: „Și unde s-au dus banii ăștia?”
Eugen Furdui, primar Roșia Montană: „Păi nu s-au dus. Sunt atribuite contractele de lucrări și încep lucrările pe modernizare, infrastructură, apă și canal.”
Unii roșieni vor să dezvolte turismul
Dacă mineritul nu mai e o opțiune, unii roșieni vor să dezvolte turismul, dar primarul nu vede lumina de la capătul tunelului nici în această soluție.
Eugen Furdui, primar Roșia Montană: „Roșia Montană, să fim realiști, în 3 ore ai vizitat tot ce poate fi vizitabil și ce faci? Te duci la pensiune și dormi? Nu poți să obligi nici pe turiști să rămână. Vin intră la galerii, la muzeu, vizitează muzeu, vizitează puțin piața, s-a urcat în mașină și au plecat. N-au rămas. Ca să trăiești după turism, trebuie să rămână câteva zile, să consume în zonă.”
Reporter: „Și de aia vă întreb ce măsuri vedeți dumneavoastră, ce plănuiți să faceți ca să-i aduceți pe turiști și să rămână în zonă?”
Eugen Furdui, primar Roșia Montană: „Păi nu ai cum să-i aduci pentru că nu ai ce să le oferi mai multe zile.”
Constantin Zainea este unul dintre cei care a încercat să salveze Roșia Montană. De 16 ani se implică în refacerea caselor de patrimoniu și în dezvoltarea locală.
Constantin Zainea, cofondator „Trai cu rost”: „Suntem pe traseul Circuitul Tăurilor. Suntem pe malul Tăului Brazi. Este un lac artificial folosit în trecut pentru aprovizionarea cu apă a instalațiilor folosite în minerit. Chiar dacă port un hanorac cu un semne miniere, astea le port pentru că țin la istoria minieră. Iar singurul lucru legat de minerit în Roșia Montană pe care eu îl văd sustenabil este turismul bazat pe istoria mineritului, deci minerit extractiv. Categoric nu. Din punctul meu de vedere.”
Alături de alți localnici, a luat la pas Roșia Montană și a făcut trasee pentru turiști.
Constantin Zainea, cofondator „Trai cu rost”: „Trai cu rost” este o inițiativă cetățenească. Am decis că ar fi bine pentru turismul din zonă, care va crește în viitor. Ar fi bine să creem o platformă care să vină atât în ajutorul localnicilor pentru absorbția de turiști, cât și în ajutorul turiștilor pentru a găsi informații necesare pentru organizarea unui concediu sau a unui sejur. Și atunci am spus ok, ce pot face turiștii când vin aici? Pentru că nu exista niciun fel de infrastructură de genul ăsta. Și atunci noi am creat patru trasee turistice de drumeție, tracking și patru trasee de mountain bike, de bicicletă.”
Principiul de bază este cel al sustenabilității, adică să nu interfereze în viața localnicilor. Constantin e aici încă de pe vremea Fân Fest, un festival organizat de activiștii de mediu pentru a dovedi potențialul turistic al zonei. Dar unii dintre oamenii locului au fost deranjați de prezența petrecăreților.
Adrian Petri vrea să readucă viața în Roșia Montană
Constantin Zainea, cofondator „Trai cu rost„: „Dacă vorbim de interferență cu localnicii sau că unii localnici erau împotrivă. Asta era și din cauza faptului că în acea perioadă compania minieră încă era prezentă aici fizic și făcea parte din războiul lor psihologic dus împotriva rezistenței sau inclusiv al localnicilor în general, nu doar a celor care se împotriveau proiectul minier. De ce s-a oprit? Fân Festul a fost un festival-protest, iar în zilele noastre, cred că acesta va fi al 3-lea an, avem un festival mai mic ca amploare dar dedicat mai multor nișe.”
Adrian Petri vrea să readucă viața în Roșia Montană - de la Noaptea Muzeelor, la sărbători de 1 iunie, seri de teatru și de concerte, pe timpul verii.
Adrian Petri, președinte Asociația Roșia Montană în Patrimoniul Mondial: „Este și un festival de muzică Roșia Montană unplugged, unde o să vină cântăreți de muzică live, muzică instrumentală și practic o să dăm viață clădirilor de patrimoniu. Vor fi în una un concert de harpă, de exemplu în biserica romano-catolică, concert de vioară în biserica unitariană.”
Aici, fiecare casă ascunde o poveste. Localnicii vor să o spună. Prin coduri QR, turiștii vor putea să afle istoria ascunsă din spatele ruinelor. Un proiect făcut la fel ca celelalte, din eforturi proprii.
Pentru el, adevăratul aur din Roșia Montană e turismul
Adrian Petri, președinte Asociația Roșia Montană în Patrimoniul Mondial: „Am văzut că putem, printr-o simplă asociație să obținem fonduri pentru restaurare a câtorva case și câteva obiective din Roșia Montană. Deci îmi imaginez că dacă ești o primărie, o autoritate locală, un minister care dorește, care are voință, poate mult mai ușor să acceseze mult mai mulți bani pentru pentru zona asta, dacă noi am reușit cu o simplă asociație.”
Dacă vrei, poți. După asta se ghidează Adrian Petri. Pentru el, adevăratul aur din Roșia Montană e turismul.
Adrian Petri, președinte Asociația Roșia Montană în Patrimoniul Mondial: „Cu siguranță, din punct de vedere economic, ar fi fost mai bine. Dar chiar în momentul acela m-am pus un pic așa, m-am gândit un pic la viitor. Nu știu cât aveam, 20-25 de ani pe acolo și am zis „ok, mă angajez la compania asta, lucrez 10 ani.” Să zic că aș fi prins loc de muncă cât mi-ar fi propus ei. Apoi după ăia 10 ani aveam 35-40 de ani cât am acuma. Și ce mă fac în momentul respectiv? Îmi imaginam că probabil o să am o familie, am experiență doar în minerit, zona e complet distrusă, probabil aș fi locuit tot undeva la marginea carierei și ce aș fi făcut în momentul respectiv? Ok, am dus-o bine 10 ani, dar după aia cumva nu mai lași nimic, nu mai lași nimic în urma ta și nu-ți mai lași nimic nici ție.”
Unii cred că trebuie să mai treacă o generație pentru ca acest conflict mocnit, între susținătorii mineritului și cei ai mediului curat să se stingă
Aceasta este povestea unei așezări în care febra aurului a distrus comunitatea. Până nu demult, membrii familiilor nu-și mai vorbeau, prietenii și vecinii se certau. Astăzi se pare că e din nou loc de „bună ziua”. Unii cred că trebuie să mai treacă o generație pentru ca acest conflict mocnit, între susținătorii mineritului și cei ai mediului curat, să se stingă. Asta spun localnicii. Un lucru este cert: Roșia Montană pare blocată în timp. Sunt urme peste tot a ceea ce a fost sau a ceea ce ar fi putut să fie. Dar atâta timp cât munții și clădirile sunt încă în picioare, la întrebarea ”Aurul sau oamenii?”, răspundem oamenii. Cel puțin pentru moment.
Imagine: Radu Mocanu
