Suntem în Transilvania, în județul Covasna. Afară este toamnă, noiembrie, când culorile naturii creează un tablou impresionant. Am venit în aceste locuri pentru a descoperi povestea unui domeniu a cărui istorie începe în urmă cu aproape cinci secole: patrimoniu, natură și tradiții, toate fac parte din farmecul acestui loc cu adevărat desprins din vremurile de demult.
Alida Mocanu, jurnalistă Euronews România: Am ajuns pe superbul domeniu de la Micloșoara. Acolo este Castelul Kalnoky, pe care îl vom vizita împreună. Este un castel care datează din secolul al XVII lea, mai exact, Kalnoky Istvan al III-lea a notat în jurnalul său, la jumătatea anilor 1600, apariția unui nou edificiu. De fapt, era o construcție destinată pentru vânătoare. O să vizităm împreună și castelul, dar și grădinile din jur. Așadar, mergem la castel!
Patrimoniu, natură și tradiții
La Castelul Kalnoky din Micloșoara, l-am întâlnit pe descendentul familiei nobiliare a domeniului, aflat la cea de-a 25-a generație, Contele Tibor Kalnoky. El este cel care, ajuns în aceste locuri pentru prima dată în 1987, alături de tatăl său, a decis să revină într-o zi. A revenit, dar cu gândul că vrea să readucă la viață acest spațiu încărcat de istorii.
Contele Tibor Kálnoky, descendent al familiei nobiliare Kálnoky: Cred că perseverența contează. Există o lege a familiei, care spune că, întotdeauna, cineva din familie trebuie să rămână aici, în Ardeal. Legea vine de acolo că, acum trei sute de ani, o ramură din familie a plecat spre Viena, cealaltă a plecat spre București, o generație întreagă a familiei Kalnoky a crescut la Curtea princiară de la București, în vremea lui Constantin Brâncoveanu, iar cealaltă ramură a plecat la Viena, de acolo și prietenia cu Habsburgii, Hohenzollern și alții. Și, pentru că întotdeauna au vrut să plece, a fost nevoie de o lege, a familiei, că cineva trebuie să rămână aici, întotdeauna. Și așa a fost, până în ’45, când pentru familie nu a mai fost posibil să rămână.
A restaurat castelul strămoșilor săi
Familia sa a fost exilată în timpul comunismului, iar Contele Kalnoky a crescut în Franța. Revenit în Transilvania, România, a restaurat castelul strămoșilor săi. Nu a fost deloc ușor. Dimpotrivă. Dar nu a renunțat.
Contele Tibor Kálnoky: Eu cred că, și numai așa se poate face, dacă facem un pas peste altul, adică pași mici și de acolo vine perseverența. Pentru că noi nu avem mulți bani, iar castelul de aici de la Micloșoara am putut să-l facem numai printr-un proiect cu Norvegia, și întotdeauna a trebuit să găsesc un mod, o soluție, pentru fiecare pas care trebuie făcut.
Inițial, a fost restaurat acoperișul castelului, cu banii familiei, o investiție necesară pentru a proteja cât de cât edificiul. Apoi, pentru lucrările de restaurare, familia a apelat la granturi norvegiene. Clădirea, aflată pe lista monumentelor istorice, a căpătat astfel o nouă viață. Totul ține de respectul față de identitatea și tradițiile locului și față de moștenirea culturală. Dar și față de România în cele din urmă, spune Contele Kalnoky, pentru că aici au trăit strămoșii săi.
Contele Tibor Kálnoky: Este vorba de rădăcini, de identitate culturală, și, când am venit aici, pentru că eu personal nu am trăit aici niciodată, am fost crescut în Franța, și am redescoperit aici ceva, de unde au venit strămoșii mei, tatăl meu și mai departe. Un titlu nobiliar face parte dintr-o comunitate locală. Și dacă ești un conte în Franța, pentru mine asta nu înseamnă nimic. Tu trebuie să fii acolo unde este comunitatea ta.
Călătorii ajunși în zonă pot vizita Muzeul Vieții Transilvănene
Alida Mocanu: Cine v-a fost aproape până la urmă, în acești ani, cu tot acest parcurs?
Contele Tibor Kálnoky: Strămoșii mei…și familia, desigur, în primul rând soția și copiii. Am trei băieți și asta este motivația cea mai mare pentru mine, aceea de a nu face nimic pentru mine, ci numai pentru copii.
În interiorul castelului de la Micloșoara, călătorii ajunși în zonă pot vizita Muzeul Vieții Transilvănene. În aceste încăperi, Contele Kalnoky a adus piese, cu greu găsite, dar care să recreeze imaginea vieții unei familii din alte secole. Cu alte cuvinte, vizitatorii pot afla ce însemna odinioară viața nobililor din zonă.
Alida Mocanu: Am ajuns în încăperea stăpânului conacului din secolul al XIX lea, adică Contele Kalnoky Denes. Sunt foarte multe piese originale, aici în încăpere. De exemplu, aceste draperii sunt vechi de 200 de ani și au fost restaurate. Iar acest birou i-a aparținut în secolul al XIX lea chiar Contelui. Despre Kalnoky Denes am aflat că era scriitor, îi plăcea foarte mult să călătorească și, pentru că ținea foarte mult la onoare, de-a lungul vieții, s-a duelat de nouă ori.
Contele Tibor Kálnoky: Ne-am gândit că vrem să demonstrăm cum a arătat o clădire sau o casă nobiliară, unde oamenii au trăit. Deci nu era ceva numai de paradă, ci era ceva viu. Și știți foarte bine că în comunism, aceste case au dispărut, au fost abandonate, mobilierul a fost distrus, s-a vândut, și nu se găsesc foarte multe locuri în România unde asemenea case sunt încă active.
Ce este special aici este că eu am pornit mai întâi cu casele din sat și am restaurat casele așa cum au fost acum 100, 200 de ani. Și când stați la noi în camerele de oaspeți, vă regăsiți într-o atmosferă de 200 de ani, pentru că chiar stați într-un muzeu. Camerele sunt așa de autentice, dar cu un comfort adăugat, bineînțeles, că deja această experiență merită să veniți aici.
Alida Mocanu: Aici este Sala Doamnei și sunt câteva indicii despre cum erau vremurile în secolul al XVII-lea și, până la urmă, cât de greu era să trăiești fie și într-un castel precum acesta. Iată o sursă de lumină! Nu era probabil foarte ușor nici să încălzești un castel. Este dimineață și vă spun că este destul de frig, pe vremuri, se făcea focul. Aici avem piese care au fost adunate de Contele Kalnoky, sunt piese de la fosta sticlărie, pentru că aici, la Micloșoara, familia Kalnoky a avut pe vremuri o sticlărie. Unele dintre piese sunt superbe, sunt inspirate de sticlăriile de la Murano. Asta spune foarte multe despre felul în care era dezvoltată zona în secolele al XVII lea și al XVIII lea.
Concerte de muzică clasică la lumina lumânărilor
O seară la castel. A fost continuarea firească a călătoriei noastre. Însă a fost o seară cu adevărat specială. Pentru că am putut asista la un concert de muzică clasică, și nu doar, la lumina lumânărilor.
Alida Mocanu: O cramă, un șemineu, iar afară o toamnă superbă. Și o serie de concerte care aduc aici pasionați nu doar de istorie, ci și de muzică clasică.
Momentul la care am participat face parte dintr-o serie CandleGlow Castle Concerts. Piese ale celor mai cunoscuți compozitori de muzică de film, din pelicule celebre, a fost adaptată pentru pian și violoncel.
Alida Mocanu: Cum se simte un artist care cântă la violoncel, un instrument cunoscut în istoria muzicii pentru faptul că liniștește foarte mult, raportat la gălăgia asta în care trăim? Cum te simți tu în lumea asta stranie și gălăgioasă?
Ferencz Tihamér, violoncelist: Aveți foarte mare dreptate când spuneți că violoncelul liniștește, am auzit la mai multe persoane că violoncelul este instrumentul care este cel mai apropiat de vocea umană, ca timbru, ca registru, și cumva reiese acest lucru și prin cântat. E foarte plăcut să cânt pe instrumentul acesta, mă ajută să îmi exprim toate sentimentele pe care le am: tulburare, supărare, fericire.
Szőcs Botond, pianist: Toată lumea mă întreabă cum am ales să fiu pianist, dar de fapt pianul m-a ales pe mine. Efectiv când am întâlnit pianul, până să cânt sau până ca părinții mei să mă trimită la vreo școală, am simți că asta e cee ace trebuie să fac și atunci a început pasiunea. După care mi-am dat seama că trebuie și multă muncă, și după acest stadiu, am descoperit că am și talent.
Astfel de concerte au loc la castelul Kalnoky până la finalul acestui an. Iar una dintre premisele de la care au pornit organizatorii a fost aceea de a crea o intimidate între actul muzical și publicul venit la castel.
Ferencz Tihamér, violoncelist: Sincer, mie îmi place să fiu mai aproape de ascultătorii mei, cumva mă simt mai bine conectat, și pot să redau mai multe sentimente în felul ăsta pentru că văd reacțiile, văd ce am provocat prin muzică, ce am reușit să transmit, unde ar trebui să dau mai mult.
După o zi și o seară superbe petrecute pe un domeniu istoric, nu putem decât să vă îndemnăm și pe dumneavoastră să descoperiți acest loc. Sentimentul va fi acela că, pentru câteva ore cel puțin, vă veți fi întors…în timp.
