România este o țară a paradoxurilor. Are un deficit de forță de muncă de care urcă spre un milion de persoane. În schimb, din populația activă, aproape un sfert sunt persoane fără o ocupație stabilă. Adică 2,5 milioane de români. Suntem țara comunitară cu cel mai redus procent de populație activă. Pe scurt, avem mai puțini angajați raportat la populație, cu durată scurtă de activitate și cu mulți speciali.
Cifrele ne arată o piață a muncii polarizată. Avem un sfert din populația activă neocupată. Iar de la 55 de ani, doar jumătate din populația active mai lucrează. Restul încasează pensii de serviciu. Peste 12 milioane de români se încadrează între 15 și 65 de ani. Dintre aceștia puțin peste opt milioane de oameni, adică două treimi, reprezintă populație active în piața muncii. Mult sub procentele statelor din regiune.
Țara noastră, printre cele mai reduse speranțe de viață din UE
Și durata activității pe piața muncii este cea mai redusă în România. România are o medie de 31,3 ani. Comparativ cu Italia, însă nu și la dezvoltare economică. O explicație ar fi că țara noastră are printre cele mai reduse speranțe de viață din spațiul comunitar. Doar Bulgaria este mai jos.
România este țara din UE cu a doua cea mai mare disparitate a salariilor. Dacă ne raportăm la media salarială pe regiuni, Capitala este pe primul loc, cu peste 5.500 de lei. Urmează Clujul, județ care depășește media de cinci mii de lei pe lună. La polul opus sunt Vrancea și Teleorman, cu puțin peste trei mii de lei.
Dacă ne raportăm la venitul minim brut la nivelul Uniunii, România a avut cea mai spectaculoasă creștere, de peste patru ori în ultimii 13 ani. Însă, tot la coada clasamentului suntem, dar cu o medie a salariului minim mai ridicată decât în Ungaria și Bulgaria. Însă, la un sfert din salariul minim din Luxemburg.
