Pe 22 decembrie 1989, Muzeul Național de Artă al României a devenit teatru de război. Sute de lucrări de artă au fost ținta gloanțelor sau a incendierii cu napalm. La peste trei decenii de la evenimente, nici măcar Rechizitoriul Revoluției române nu a stabilit cu exactitate cine au fost cei care au distrus, în mod deliberat, capodopere din patrimoniul național.
Sute de capodopere au fost împușcate în mod deliberat
Suntem în depozitul Muzeului Național de Artă al României. Iar acestea sunt o parte dintre tablourile care au fost ținta gloanțelor, în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Atunci, sute de lucrări, capodopere semnate de Ștefan Luchian, Nicolae Grigorescu sau Theodor Aman au fost împușcate frontal, în rafale, în mod deliberat. La 33 de ani de la evenimente, restauratorii, specialiștii, cei care îngrijesc patrimoniul încă nu au primit răspuns la o întrebare simplă:
Reporter: ”De ce ar împușca cineva de aproape ca la poligonul de tir, țintit, niște tablouri?”
Ioana Sfrijan, șeful laboratorului de restaurare al MNAR: ”În general, tablourile au fost împușcate în zone vitale: Cap, mâini, inimă. S-a tras, nu știu, ca să se distreze unii pe seama capodoperelor noastre din muzeu.”
Reporter: ”Ați primit vreodată un răspuns la întrebarea cine sunt cei care au făcut acest lucru?”
Sorina Gheorghiță, restaurator: ”Nu! Și mereu ne punem întrebarea asta. De câte ori vine la restaurare una dintre lucrările împușcate atunci, mereu avem această întrebare: ce a fost în mintea celui care a făcut gestul ăsta? Să îndrepți un pistol către un tablou.”
Victor Sămărtinean, cercetător Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului: ”Ne dăm foarte clar seama că s-a tras fără niciun rost și fără să existe un argument de ordin tactic, militar, din felul în care sunt grupate împușcăturile pe respectivele tablouri.”
Zeci de tablouri au fost ținta gloanțelor
Pe 22 și 23 decembrie 1989, Muzeul Național de Artă al României se transformase în teatru de război. Laboratorul de restaurare a fost incendiat cu napalm, o substanță care este folosită pentru producerea bombelor incendiare. Zeci de tablouri au fost ținta gloanțelor, iar despre alte capodopere nu se știe nici până azi dacă au ars sau au dispărut pur și simplu.
Evenimentele care au implicat Muzeul Național de Artă au început pe 22 decembrie, imediat după fuga de la sediul Comitetului Central a cuplului prezidențial Nicolae și Elena Ceaușescu. Era ora 12 și 6 minute.
Potrivit Rechizitoriului Revoluției Române, în Piața Palatului, aflată între fostul Comitet Central și Muzeul Național de Artă, au sosit, succesiv, forțe aparținând MAPN, formațiuni de gărzi patriotice, civili înarmați și revoluționari. Primele focuri de armă din zona Palatului Regal, adică Muzeul Național de Artă, s-au declanșat în jurul orelor 18:30 – 19:00.
Victor Sămărtinean, cercetător Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului: ”Întreaga zonă se umple de unități militare, paramilitare și civili înarmați, foarte eterogene, incapabile de coordonare, incapabile inclusiv de discuții între ele și ceea ce urmează după lăsarea serii este oarecum previzibil. După orele 18:00, încep să se audă focuri în piață, se aud, după cum relatează martorii din piață, focuri din clădirea fostului Palat Regal care la momentul respectiv adăpostea Consiliul de Stat, în aripa stângă cum privim dinspre clădirea CC-ului, și Muzeul de artă în aripa dreaptă. S-au auzit, chipurile, focuri venind din direcția aceea și s-a declanșat practic o adevărată canonadă. Atât gărzile patriotice, civilii înarmați și armata au început să deschidă foc asupra clădirii Palatului.”
Mai mulți tineri au încercat să apere Muzeul
Printre tinerii care se aflau în piața din fața Muzeului, era și Miriam. Avea 18 ani la acel moment și visa, asemeni celorlalți tineri, să se bucure, în sfârșit, de libertate.
Miriam Pânzaru, expert în comunicare strategică: ”Eram pentru prima dată în situația în care reușeam, împreună, să schimbăm România și s-o facem să-nflorească. Înainte, fiecare era pe cont propriu. Practic, eram un grup de oameni, tineri, în vârstă, bogați, săraci, intelectuali, oameni foarte simpli, care credeau într-o solidaritate generoasă a momentului. Nu aveam așteptări, aveam pur și simplu încredere în ceea ce urma să se întâmple.”
Alături de alți tineri din piață, Miriam a decis să apere Muzeul. S-au suit pe garduri pentru a-i împiedica pe alții să intre în curtea Palatului Regal. Apoi, au intrat în muzeu sperând, în continuare, să le fie de ajutor celor aflați înăuntru.
Miriam Pânzaru, expert în comunicare strategică: ”Ni s-au pus banderole pe braț și din momentul acela am devenit cumva oficial apărătorii muzeului. Așa am stat până spre seară când, deodată, a început să se tragă. Și nu că se trăgea doar în stradă, ci se trăgea în muzeu. Ne-am trezit cumva captivi, fără nicio putere în interiorul muzeului, și am ajuns în situația în care se trăgea așa de tare, încât a fost nevoie să ne ascundem. În timp ce zvonurile începuseră să apară, se spunea că există teroriști la etaj, și noi trebuie cumva să ne acoperim și să ne salvăm de acei teroriști din interior și de aceea se trăgea din afară înspre noi. ”
Rechizitoriul Revoluției Române din decembrie 1989
Martor I.L., audiat în 28.10.2008, fila 18, vol 22 CC:
”Imediat s-au deschis focuri de armă și de pe clădirea CC, către blocul de vizavi și către Muzeul de Artă. Personal, eu nu am observat ca din aceste două clădiri să tragă cineva. (…) Atât militarii, cât și civilii înarmați, după deschiderea focului, se poziționaseră la ferestre, cu fața către piață și Muzeul de Artă și trăgeau la întâmplare, în toate clădirile din jur. Practic, dacă cuiva i se părea că vede o umbră sau o lumină aprinsă, începea să tragă spre acel loc, fiind urmat de cei din jurul lui. Acest fenomen se petrecea și datorită propagării zvonului că în zonă și-au făcut apariția elemente teroriste.”
Din declarațiile martorilor, prezentate în Rechizitoriul Revoluției, reiese și faptul că în acea seară de 22 spre 23, în Piața din fața Muzeului de Artă, nu au venit ordine de la un organizator, civil sau militar, care să coordoneze evenimentele. Unul dintre martori a declarat că ”fiecare făcea ce voia sau trăgea la întâmplare”. În interiorul Muzeului, erau civili înarmați, gărzi care susțineau că apără patrimoniul din muzeu și tineri veniți din piață.
Miriam Pânzaru, expert în comunicare strategică: ”Au existat mai mult momente dramatice, dar pentru noi a fost un moment de-a dreptul straniu momentul când undeva în jur de 2-3 noaptea, a venit cineva, care era ca un fel de reprezentant oficial al celor care trebuiau să ne apere, și care ne-a spus că femeile și copiii să evacueze clădirea. Afară se trăgea. Deci practic, am ieșit printre gloanțe, în afara muzeului, pentru că nu ni s-a mai permis să stăm acolo.”
A doua zi, pe 23 decembrie, muzeul arăta deja asemeni unui câmp de luptă. Zeci de tablouri erau împușcate, distruse, străpunse de gloanțe și proiectile, unele de mari dimensiuni.
Victor Sămărtinean, cercetător Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului: ”Cred că principalul motiv, pe lângă lipsa de cultură a unora și lipsa de respect pentru tot ce înseamnă artă, frumos șamd, cred că și frica este un catalizator. Și când spun frica mă refer în special la unitățile speciale din piață care au tras împotriva Palatului Regal și la luptele care s-au desfășurat în interior. (…) unități militare, grupuri de soldați au tras împotriva altor soldați, grupuri de civili înarmați, gărzi patriotice, revoluționari au tras împotriva altor grupuri de civili înarmați, sau împotriva unor militari.”
Ioan Sfrijan, șeful laboratorului de restaurare al MNAR: ”Noi avem o experiență unică cu lucrările degradate la Revoluție pentru că de obicei în timpul unor astfel de evenimente, nu se trage în Patrimoniu. Înțelegeți? De aceea mi s-a părut foarte ciudat de ce tunurile au fost direcționate către muzeu și nu în altă parte.”
În decembrie 1989, Ioan Sfrijan era restaurator la Castelul Peleș. Apoi, după Revoluție, fiind nevoie de specialiști care să restaureze lucrările distruse în timpul evenimentelor din 22 și 23 decembrie, a fost solicitat să se angajeze la Muzeul Național de Artă al României.
Ioan Sfrijan, șeful laboratorului de restaurare al MNAR: ”Noi nu trebuie să luăm în considerare doar tablourile împușcate, câte găuri de gloanțe, câte de tun, câte de alte proiectile. O problemă a fost. O perioadă destul de lungă după Revoluție, muzeul nostru a stat fără încălzire centrală, fără geamuri, deci microclimatul a lăsat foarte mult de dorit.”
Unele tablouri nu pot fi niciodată reparate
Reporter: ”Vă amintiți primul tablou împușcat sau avariat pe care l-ați restaurat?”
Ioan Sfrijan, șeful laboratorului de restaurare al MNAR: ”Da, primul tablou restaurant a fost un Grigorescu, ”Vas cu flori”, al doilea tot un Grigorescu, ”Vânat”, lucrări care astăzi sunt în expunerea permanentă a muzeului, în galerie.”
Multe dintre capodoperele distruse la Revoluție au fost restaurate. Altele sunt în curs de restaurare. Unele însă, nu mai pot fi niciodată reparate. Ce poate justifica gestul unui om care împușcă un tablou? Greu de răspuns. La trei decenii de la evenimentele din decembrie 1989, Miriam, atunci o tânără de 18 ani, privește spre viitor cu puținul optimism care i-a mai rămas.
Miriam Pânzaru, expert în comunicare strategică: ”Aș spune că bombardamentul de atunci a fost mai ușor și cred că este mai ușor pentru generația noastră, decât este bombardamentul actual: vorbim de bombardamentul ipocriziei, egoismului, al celor care transformă aceste lucruri în patrimoniu național. Memoria viitorului se va restaura doar în momentul în care vom reuși să readucem frumosul și arta în fibra națională.”
