Câți își mai amintesc că există meseria de ipsosar? În București, într-un atelier plin cu sculpturi albe, doamna Maria Rădulescu lucrează cu ipsos, de 66 de ani. Are aceeași putere de muncă precum în vremurile tinereții.
”M-aș fi dus la Florența și mi-ar fi plăcut să-l iau pe David, de 70-80 centimetri, să fac și eu o formă după el. Un model îmi trebuie. Atât. După acela, eu fac forma, din cauciuc siliconic și torn în serie. Dar n-am posibilitate să mă dus să-l iau”, spune doamna Maria.
Are 86 de ani. Este ipsosar, o profesie pe cale de dispariție. Lucrează cu ipsos de peste jumătate de secol, într-un atelier mic, pe strada Griviței, în București. Mâinile îi sunt mereu albe, de la pulbere, o spune chiar dânsa. Din ele ies statui, busturi, ecorșeuri, capete de regine antice, de filosofi sau de domnițe renascentiste.
”Am muncit mult. N-a fost așa ușor. Timpul meu e aici, viața mea aici este. Cât oi trăi, stau aici”, mai spune ea.
Meseria a deprins-o când avea 20 de ani, de la unchiul său, care lucra, la acea vreme, la Palatul Regal, astăzi, Muzeul Național de Artă al României. Și-ar dori ca tinerii studenți la Arte din prezent să își dorească să învețe meseria de ipsosar. Pentru că este o profesie care îți oferă bucuria creației, dar și un venit sigur.
Soțul doamnei Maria a fost sculptor. Împreună au avut parte de o bucurie imensă când, în anul 1979, Neil Armstrong le-a trimis o scrisoare de mulțumire.
”Soțul meu a prins drag de el și după fotografia lui a făcut o medalie. După ce a fost gata, am împachetat-o și am trimis-o lui Neil Armstrong, iar el ne-a trimis scrisoare, că îi mulțumește soțului și că medalia este la muzeul lui din Ohio”, a explicat aceasta.
În vremuri în care să rămâi fidel unei meserii vine la pachet cu multe încercări ale vieții, doamna Maria pare venită dintr-o altă lume. Muncește zilnic, de când se știe, de dimineață până seara, în atelierul său alb. Modelând ipsosul, cu aceeași pasiune ca-n tinerețe, chiar și la vârsta senectuții.
