Crăciunul din zilele noastre a ajuns să-și piardă din esență. Tradițiile de odinioară nu mai sunt păstrate în totalitate sau, de multe ori, sunt modificate. Iar acest aspect are explicații adânci. Practic, întrebarea care se pune acum este ce mai înseamnă tradițiile noastre românești?
Autoarea volumelor Mitologie română, Antoaneta Olteanu, care este etnolog și profesor la Facultatea ce limbi și literatri străine a Universității București, a explicat cum erau colindele în urmă cu sute de ani și ce semnificau ele în România.
Colindul și colindătorul erau voci ale divinității
Antoaneta Olteanu, etnolog, profesor dr. la Facultatea de limbi și literaturi străine a Universității București: „Nu toate tradițiile sunt de la Decebal și Burebista. Căutăm mereu niște rădăcini la lucrurile pe care le facem, pe care le preluăm generație de generație, le acceptăm, le mai modificăm, dar rămânem între limitele tradiției. Asta este mentalitatea, astea sunt legile nescrise după care s-au guvernat vechile societăți tradiționale din toată lumea, nu numai de la noi.
Deci nu totul vine de la un punct zero care este cunoscut. Ce ar fi specific zonei acesteia? Aceste tradiții de astăzi le mai ținem, altele sunt ușor cosmetizate, reconstituite, resuscitate sau ținute cu greu în viață. Despre altele, știm că nu se mai practică. Ele sunt un conglomerat de tradiții, un conglomerat de credințe, iar pe multe le avem de foarte mult timp, nu ne putem aduce aminte de când. Ne întoarcem probabil cu mii de ani în urmă când vorbim despre unele."
Ce evocă vechile colinde
Antoaneta Olteanu, etnolog, profesor dr. la Facultatea de limbi și literaturi străine a Universității București: „Este vorba, de exemplu, de un cult al animalelor, pe care îl veam. Animalele care erau însemnul zeului cel mare, a zeiței Pământului, care aducea fertilitate, care dădea viață tuturor creaturilor, inclusiv celor care ne asigurau hrana.
Au venit apoi, de-a lungul istoriei, contacte cu alte civilizații, multe din zona migratoare. Nu ne gândim doar la cele din perioada medievală sau medievală târzie. Să nu uităm de indo-europeni, care au adus și ei niște lucruri. Sunt foarte multe straturi, așa că există un conglomerat, realitățile sunt extrem de complexe.
Să nu uităm că suntem în zonă creștină, că tot ziceați de Moldova lui Ștefan cel Mare. Majoritatea liderilor erau credincioși și, odată cu apariția instituțiilor religioase, era un fel de act de glorie pe care și-l făcea principele respectiv, să fie el credinciosul prin excelență, modelul de comportament creștin.
Dacă discutăm de colinde, oficial, erau colindele religioase, care proslăveau cu cuvinte mai multe sau mai puține sau prin scene. Perioadele mai vechi erau niște perioade ale oralității, totul se transmitea prin viu grai. Se păstrau niște șabloane la nivelul textului, la nivelul scenariului, dar erau niște lucruri destul de simple și clare, ca să poată fi memorate, recunoscute și de ascultători, și de cei care cenzurau.
Uratul era, de exemplu, celebratul momentului nașterii, iar momentul cel mai de impact era acela al venirii stelei, a magilor. Scenografic, este un moment extrem de puternic acolo. Apoi scena din staul, Fecioara, Pruncul, animalele respective, care au fost înghețate într-un scenariu pe care îl regăsim și de o parte și de alta a creștinismului, și în cel de tip oriental, și de tip occidental.
De fapt, cele care au fost și încă sunt până în zilele noastre cele mai perene și cele mai viguroase au fost reminiscențele unor vechi sărbători de odinioară, cărora Biserica le-a spus păgâne, mai apoi, adică anterioare creștinismului, din valuri diferite.
Populare erau colindele animaliere. Dar până la urmă, s-a făcut o anumită tranșare. Până în Crăciun, pregătirile pentru colinde erau mai degrabă către cele religioase și către scenetele populare, teatrul popular care era focalizat pe momentul nașterii, urmând ca, după Crăciun, să pornească colindele mascaților, să pornească cetele de mascați, capra, etc."
Colindele și relația cu credința
Antoaneta Olteanu, etnolog, profesor dr. la Facultatea de limbi și literaturi străine a Universității București: „Relația cu credința a fost una destul de delicată de-a lungul timpului. Cumva, era ceva impus din afară, pentru că politicul i-a creat condițiile și a ridicat-o la un rol foarte important, în timp ce oamenii trăiau viața lor. Pentru ei ce era important? Să se facă toate recoltele pe care le puneau, să nu aibă un an catastrofal, să nu fie ploi foarte multe, să nu fie secetă, să se bucure de ceea de cultivau ei.
Odată ce începuseră să domesticească animalele și să apară deja aceste mici ferme în gospodării, era important ca acestora să le meargă bine. Și penru viața de familie, sănătatea era importantă, fetele să fie măritate bine, doreau un parteneriat mai bun, să aibă o poziție mai bună. Fetele erau descrise, erau foarte frumoase și cu tradiția asta ne mândrim. La fel și feciorii, nici ei nu trebuiau să rămână feciori bătrâni.
De aici, tot felul de practici care se făceau prin colind. Colindul și colindătorul erau voci ale divinității, vocea prin care divinitatea arăta că era alături de oamenii aceia și că, prin acești intermediari, mesageri pe care îi trimitea, prin colindători, să le garanteze oamenilor cumva că lucrurile vor fi bune."
Dacă acum nu se mai pune mare preț pe așa ceva, în trecut, să nu fii colindat era considerat o mare rușine.
Antoaneta Olteanu, etnolog, profesor dr. la Facultatea de limbi și literaturi străine a Universității București: „De aici, și chestiunea asta care era extrem de importantă și care nu mai are nicio valoare astăzi: toți oamenii din comunitatea sătească trebuiau să fie colindați. Nu puteai să ocolești o gospodărie. Era o mare rușine, o ofensă personală să nu vină colindătorul și la tine, cât de sărac erai. Darul era obligatoriu, plata colindătorului era făcută. Te făcea să fii sigur că nu vei fi uitat și că lucrurile ți se vor împlini.
Problema este în ceea ce privește colindatul de masă. Lucrurile deja s-au schimbat foarte mult, e foarte mult mercantilism aici, nu știi cine vine. Și atitudinea colindătorilor este una foarte ireverențioasă, adică sunt supărați. Tu ești obligat să le deschizi. OK, îți ofer ce cred și eu, nu mai dăm nuci, mere sau covrigi. La țară se dădea și câte o bucată de cârnat, eventual. Dar se așteaptă acum la lucruri sofisticate și de cele mai multe ori la bani.
Mi s-a întâmplat de multe ori, cam în fiecare sezon să dau cel puțin peste un grup de colindători care nu s-au putut abține, s-au uitat la punguța în care pusesem lucrurile pe care le dădeam și, văzând că nu sunt bani, sau chestii spectaculoase, erau nemulțumiți. Când tu aștepți un anumit tip de dar, deja ăla nu mai este un colindat cu sens, cu suflet. Căpătatul, miza colindătorului de odinioară. Colindatul era o parte a apartenenței omului în comunitate. Nu s-a pierdut în toată România. În orașe, fără îndoială. Nici nu se putea să nu se poartă, pentru că nu ai acel sentiment de afinitate la ceva. Se păstrează în unele zone, precum Maramureș, Oltenia sau Moldova."
