România se află în topul țărilor europene când vine vorba de abandonul școlar. De cele mai multe ori viitorul elevilor stă în mâinile profesorilor. Unii pot să te doboare, alții să îți dea aripi. Acesta este și motto-ul școlii unde o învățătoare străbate satul în care predă, în Călărași, pentru a-i aduce pe copii la școală, chiar și atunci când aceștia vor să renunțe.
Deși Uniunea Europeană a impus statelor membre să reducă rata abandonului școlar sub 9%, România se află în continuare în top, și anume 15%. Iar peste 40% dintre români nu au absolvit nici măcar 8 clase.
Aproximativ 250.000 de copii sunt neșcolarizați în România
Dar într-o școală de la sat, din județul Călărași, există un om. Un om care nu renunță la copiii care de multe ori sunt nevoiți să facă asta. Învățătoarea care nu își lasă elevii să abandoneze școala. Șuțu Miruna. Are doar 23 de ani și este învățătoare. Pentru ea, educația este cea mai importantă, așa că atunci când a observat că unii elevi nu vin la școală, s-a dus să le bată la porți.
Miruna Șuțu, învățătoare: ”Ce m-a determinat cel mai mult este iubirea. Iubirea pe care ei o au față de mine. Este un sentiment foarte plăcut să știi că de-a lungul anilor tu poți forma un copil și să rămâi într-adevăr în inima lui. Iubirea față de meserie, iubirea față de copii, iubirea față de schimbare pentru că noi suntem acum într-o schimbare continuă.”
Andreea are 11 ani. A avut o perioadă în care a trebuit să abandoneze școala cu totul, dar de când a venit Miruna, lucrurile stau altfel. Mama Andreei pleacă de câteva ori pe an în străinătate, la muncă. Tot pentru ea și surorile ei. În acele momente, Miruna devine o a doua mamă.
Andreea, elevă: ”Eu o iubesc pe doamna, fiindcă eu când am venit în clasă la ea nu știam nici pixul să-l țin în mână. Și datorită lui doamna, am învățat. Când mama mea pleca în străinătate, când mă vedea doamna că nu sunt bine, îmi zicea ”Andreea, ia vino puțin. Ce s-a întâmplat? A plecat mami?” Da. Și mă ajuta să ies din sentimentul acesta.”
Frusinica, mama Andreei: ”Plec la soțul în străinătate de două ori pe an și ea rămâne cu surorile cele mari. Face cu rândul, una o săptămână, una o săptămână. Foarte greu îmi este când plec. Mai ales când o aud pe Andreea ”mami, când vii? Mami, când vii?”. Dar trebuie să merg că n-am încotro.”
Datorită unei învățătoare, copiii pot să viseze la un viitor
Reporter: ”Și când o să fii mare, ce-ai vrea să te faci?”
Andreea, elevă: ”Aș vrea să mă fac învățătoare ca doamna.”
Acum, Andreea este premiantă.
Miruna Șuțu, învățătoare: ”Este un copil care și-a dorit enorm să învețe și a ajuns să fie un elev de premiul I, de zece pe linie, un elev care și-a format capacitățile de a scrie, capacitățile de a citi, deci un elev foarte bun.”
Cea mai mare problemă cu care se confruntă mulți dintre elevi este lipsa părinților
Dar aici, învățătorii devin o a doua familie.
Moise Liviu, Directorul școlii: ”Avem un caz deosebit în școală acum, în care o mămică trebuie să nască și nu avea cu cine să lase copiii și a trebuit efectiv, ne-a anunțat că fetița de clasa a 5-a are grijă de copilul de la clasa pregătitoare. Îi sunăm, le trimit mesaj, ești bine? Te-ai îmbrăcat? Poți să vii la școală? Ai tot ce-ți trebuie? Practic e vorba de două săptămâni, dar copilul ăla suferă. Dacă noi nu suntem lângă el.”
Reporter: ”Cum are grijă un copil de clasa a 5-a de un copil mai mic?”
Moise Liviu, Directorul școlii: ”Se descurcă. Sunt copii maturizați foarte repede. Eu așa îi simt. Îi văd ca pe niște copii care într-adevăr au avut niște probleme acasă. Din fericire, natura umană creează niște mecanisme de protecție. Dacă renunți, atunci devine abandon.”
Dar câți profesori chiar merg prin sat ca să îi convingă pe părinți că cei mici trebuie să vină la școală?
Moise Liviu, Directorul: ”E vocație. Adică dacă nu ai vocația asta, ești doar un om care merge la muncă. Dacă vrei cu adevărat să muncești, ești empatic pentru că e vocațional, dacă nu iubești copiii, nu ai ce căuta în școală.”
Copii care au grijă de copii, copii care trăiesc cu bunicii, copii care poate nu au tot timpul cu ce să se îmbrace și copii pentru care masa caldă oferită la școală este singura din acea zi. Așa arată situația multor elevi. De aceea, tot timpul este nevoie de compasiune. La școală nu învață doar cum să scrie sau să calculeze.
Miruna Șuțu, învățătoare: ”La școală nu avem nevoie de etichete. Nu ne etichetăm, pentru că erau copii: <<Da, dar o să râdă de mine>>. Și atunci le-am spus <<Nu, nimeni n-o să râdă de tine, pentru că la noi în clasă suntem egali>>. Și în momentul în care suntem egali ne tratăm ca fiind egali. Eu sunt doamna într-adevăr, sunt doamna lor, dar câteodată sunt și prietenă, sunt și mamă, câteodată mă duc pe la ei pe acasă să văd ce fac, câteodată când aud că rămâne singur și i se întâmplă ceva mă duc și îi arăt că sunt acolo pentru el. Și asta a contat enorm de mult. Și m-am ambiționat atât de tare încât mi-am dorit să mă duc să-i aduc la școală.”
Maria, elevă: ”E bună cu noi, că ne învață, că ne ajută la citit și ne ajută să trecem în alte clase mai repede.”
Erica, elevă: ”Ne ajută, ne învață și o iubesc.”
Miruna Șuțu, învățătoare: ”Fără această iubire și fără această empatie pe care noi le-o arătăm, mulți dintre ei nu vor reuși. Mulți dintre ei vor rămâne blocați în ce a fost. Aici putem să vorbim și despre relațiile pe care mulți le au acasă cu părinții. Mulți dintre ei vor considera că așa e bine, dar, datoria și rolul nostru este să le arătăm că există o schimbare. Ca orice profesor îmi doresc ca elevilor mei să le fie bine. Îmi doresc să le fie bine indiferent dacă este bun la o materie.”
