Jurnalista Euronews România, Felicia Macaleț povestește despre primele momente trăite alături de refugiații ucraineni care au ajuns în România, după declanșarea războiului și despre sentimentele ei când le-a oferit ajutorul.
„Am deschis ochii și nu înțelegeam de ce nu pot dormi. La 5 dimineață m-a năpădit același sentiment de alertă și nePUTINță, de groază și teroare, ca în dimineața aceleiași zi din 2022.
24 februarie niciodată nu va mai fi la fel.
Anul trecut, pe 23 februarie, aproape de miezul nopții, toți ai mei de la Chișinău (mama, tata, fratele) mi-au făcut o surpriză și au ajuns la București. Seara am stat cu toții la masa, bucuroși și entuziasmați că au venit, pentru prima dată, la mine în vizită, la București.
Pe 24 februarie m-a trezit notificarea-alarmă de la o aplicație de știri din telefon. Nu înțelegeam ce se întâmplă. M-am uitat la ecranul telefonului și am citit, era scris cu roșu “A început războiul. Rusia a atacat Ucraina.”
Și de atunci, nimic nu a mai fost la fel...
Au urmat zile în care pur și simplu am înghețat, nu știam cum să mă comport, ce să fac, încotro să o apuc. Din acel moment nicio activitate nu mai avea sens, iar problemele personale au devenit nimicuri, știind că sunt copii și mame care fug sub o ploaie de rachete, în încercarea de a supraviețui. Simțeam că sunt dezarmată în fața unei terori.
După câteva zile mi-am spus că nu accept să stau în suferință, îmi voi redirecționa atenția spre a fi utilă. Vorbesc limba rusă – amprenta Uniunii Sovietice lăsată în Republica Moldova, dar care iată, într-un moment de criză a făcut posibilă comunicarea dintre mine și ucrainenii care fug de război. Le-am înțeles drama, așa cum și-o exprimau ei, cuvintele nu erau doar cuvinte, ci rugăminți la pachet cu multă disperare.
Emoția celor întâlniți în Aeroport și Gara de Nord mă urmărește până în ziua de astăzi.
Nu voi uita niciodată, ochii roșii și lacrimile care curgeau șiroaie pe fața doamnei Maria care mă implora să o ajut. Am luat-o în brațe și i-am spus că va fi bine. Am vizitat-o peste câteva zile la locul unde a fost cazată pentru o săptămână în București. Plângea și de data asta, dar erau lacrimi de recunoștință. Îmi spunea că nu mă va uita niciodată, iar eu și familia mea vom fi în rugăciunile ei.
Aceasta este una dintre poveștile pe care le-am reținut. Atunci am înțeles că solidaritatea și empatia sunt armele cu care putem învinge răul suprem. M-am bucurat din inimă pentru fiecare om din Ucraina care a simțit un moment de siguranță și liniște.
În continuare, știu că fiecare dintre noi le poate ușura lupta acestor oameni. Dacă există altceva decât războiul, care ne poate ucide, atunci aceasta este INDIFERENȚA. Nu vă obișnuiți cu teroarea. Nu se întâmplă “la ei”, “acolo departe”. Este aici și ne afectează pe fiecare dintre noi.
Acum nimic nu mai e la fel...”
