Pe 24 ianuarie 2023 se împlinesc 164 de ani de la Mica Unire. Pe 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Țării Româneși, după ce fusese ales și domnitor al Moldovei, înfăptuindu-se, astfel, unirea Principatelor Române sub un singur domnitor.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deşi scurtă (1859-1866) şi agitată de tensiuni politice, a pus bazele politice, economice, sociale şi culturale ale României moderne.
Cine a fost Alexandru Ioan Cuza
Născut la Bârlad, descendent al unei vechi familii de înalţi dregători, cu funcţii importante în administraţia centrală şi locală din Moldova, Alexandru Ioan Cuza a studiat la pensionul condus de francezul Victor Cuenim, unde i-a întâlnit pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri. Şi-a continuat studiile la Paris, unde în 1835, a obţinut bacalaureatul în litere. A urmat cursuri de drept şi medicină la Pavia şi Bologna, pe care nu le-a finalizat.
A revenit în ţară şi a intrat în armată, pentru o perioadă de trei ani (din septembrie 1837), cu gradul de cadet. A plecat, din nou, la Paris, în februarie 1840. S-a căsătorit, în primăvara anului 1844, cu Elena Rosetti (1825-1909), fiica postelnicului Iordache şi a Ecaterinei, născută în familia logofătului Mihail Sturdza.
La 27 martie 1848, Alexandru Ioan Cuza s-a alăturat revoluţionarilor moldoveni adunaţi la hotelul Petersburg din Iaşi, unde s-a pronunţat pentru realizarea unui program de reforme dar şi pentru înarmarea participanţilor în vederea obligării domnului Mihail Sturdza să accepte înfăptuirea reformelor cărora refuzase să le dea curs, în special a celor referitoare la dizolvarea Adunării Obşteşti şi la înfiinţarea unei gărzi cetăţeneşti.
În perioada 1842-1859, Alexandru Ioan Cuza a ocupat importante funcţii în justiţie şi administraţie. A fost preşedinte al Tribunalului districtului Covurlui (1842-1845; 1849-1851; dec. 1854 sau 16 febr. 1855-apr.1856), director al Ministerului de Interne al Moldovei (febr.-oct.1851) şi pârcălab al oraşului şi portului Galaţi (iun.-iul. 1856; febr.-iun. 1857).
Cuza a demisionat din funcţia de pârcălab, în contextul în care caimacamul Nicolae Vogoride a falsificat alegerile pentru Adunarea ad-hoc din Moldova (7/19 iulie 1857), un gest cu importante ecouri atât în ţară cât şi în străinătate. Ulterior, alegerile falsificate au fost anulate de puterile garante, fiind organizat un nou scrutin (18/30 august 1857) câştigat de unionişti: din 83 de deputaţi numai doi s-au pronunţat împotriva Unirii. Ales deputat de Galaţi, Cuza a sprijinit în Adunarea ad-hoc propunerile de desfiinţare a privilegiilor, de împroprietărire a ţăranilor prin vânzarea către aceştia a loturilor cultivate de ei.
Domnitor al Moldovei și al Țării Românești
În perioada decembrie 1858-ianuarie 1859 au avut loc alegeri atât în Moldova cât şi în Ţara Românească pentru Adunările Elective care urmau să aleagă domnii celor două principate. În cadrul unei întâlniri a membrilor Partidei Naţionale, înaintea Adunării Elective a Moldovei, Mihail Kogălniceanu l-a propus drept candidat unic al acestei grupări pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.
La propunerea lui Anastase Panu, deputaţii se angajaseră să voteze candidatul care ar obţine majoritatea. De aceea, nu este întâmplător faptul că până şi adepţii celorlalţi doi candidaţi l-au votat tot pe Cuza. Astfel, la 5/17 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate, domn al Moldovei.
În dimineaţa de 24 ianuarie/5 februarie 1859, la propunerea Partidei Naţionale, dar şi sub presiunea populaţiei bucureştene, Adunarea Electivă întrunită la Bucureşti, la hotel Concordia, fără a încălca formal Convenţia de la Paris (10/22 mai-7/19 august 1858), care prevedea pentru Principate doi domni, dar nu preciza că nu putea fi una şi aceeaşi persoană, l-a ales în unanimitate, pe Alexandru Ioan Cuza şi domn al Ţării Româneşti.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza
Recunoaşterea unirii celor două principate s-a materializat prin crearea primului guvern unitar al României la 22 ianuarie/3 februarie 1862, condus de Barbu Catargiu, şi prin deschiderea, la Bucureşti, la 24 ianuarie/5 februarie 1862 a primului Parlament al României, domnitorul Alexandru Ioan Cuza proclamând în mod solemn, în faţa Adunărilor Elective ale Moldovei şi Ţării Româneşti reunite în şedinţă comună, „Unirea definitivă a Principatelor'', iar oraşul Bucureşti a fost proclamat capitala ţării, consemnează volumul „Istoria României în date''.
În următorii ani, a avut loc un vast program de unificare şi centralizare a unor instituţii (poştă, telegraf, vămi), a circulaţiei monetare, a sistemului judecătoresc sătesc. A fost organizată armata şi s-au înfiinţat şcoli militare. S-a trecut apoi la reforme radicale, precum secularizarea averilor mănăstireşti (octombrie 1863) şi reforma agrară, care i-a nemulţumit pe conservatori şi pe liberalii radicali. Astfel, pentru continuarea reformelor Alexandru Ioan Cuza a numit un nou guvern condus de liderul liberalilor moderaţi Mihail Kogălniceanu (12/24 oct. 1863 - 26 ian./7 febr. 1865).
Abdicarea lui Cuza și exilul
Ca urmare a tensiunilor tot mai mari create de conservatori (ostili lui Cuza din cauza reformei agrare) şi liberali-radicali (nemulţumiţi de felul său autoritar de conducere a statului), la 10/11 februarie (22/23) 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să semneze actul de abdicare.
Alexandru Ioan Cuza şi-a petrecut restul vieţii în exil. S-a retras la Viena, apoi la Florenţa, şi a murit în Germania, la Heidelberg, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani. A fost adus în ţară şi înmormântat în comuna Ruginoasa, judeţul Iaşi.
Sursa: Agerpres
