Peste 50 de mii de copii sunt în grija statului. Dintre ei puțini sunt adoptabili. Doar 5% au o șansă reală de a avea o familie. Cei mai mulți își trăiesc copilăria în cămine, iar odată ajunși la majorat, sunt abandonați de sistem.
Peste 3.000 de copii abandonați și aflați în grija statului părăsesc anual sistemul de protecție din România. Până la vârsta de 18 ani autoritățile, prin instituțiile sale, au grijă de creșterea lor, dar ce se întâmplă mai departe nu mai interesează pe nimeni.
Alexandru, Mihai și Moise sunt trei dintre acești copii. Au fost în grija statului până la majorat. Dar, ajunși la 18 ani, au nevoiți să ia singuri viața în piept, să învețe de la zero cum să trăiască pe cont propriu. Șansa lor e că sunt ajutați de organizații neguvernamentale, dar nici așa viața nu le este deloc ușoară.
Cei trei tineri adulți locuiesc alături de alții la fel ca ei, într-o casă pusă la dispoziție de Asociația Zâmbește pentru Viitor din Brașov, în cadrul unui proiect care durează cinci luni.
Alexandru Cătană: Am 19 ani, am fost în centru în Săcele, la casa de tip familial Cip, am fost și eu în familie maternală, până la vârsta de patru ani. Acea familie a ieșit la pensie, nu a mai putut să ne țină și ne-a dat la casa de copii. A fost greu, foarte greu. Prima oară am fost la Scut, mi-au dat apartament timp de șase luni, apoi am stat la prieteni, până am dat de Asociația Zâmbește pentru Viitor și acum mă descurc. Cu mâncarea suntem înscriși la cantina Bucuria Darului, primim săptămânal mâncare să ne gătim și ne descurcăm.
Mihai Ionaș: Am 21 de ani, am locuit la Casa Sfânta Maria în Brașov. Am ieșit din sistem, a fost bine. Cât am avut bani, a fost bine, dar după am început să nu mai am bani. Îmi caut un loc de muncă, de lucrat lucrez doar patru ore. Atâta am voie să lucrez, pentru că am o indemnizație de boală și o pensie pe caz de boală. Sunt diagnosticat de la patru ani cu o boală majoră.
Moise Otvez: Am 19 ani și am ieșit în 18 martie anul trecut din casa de copii și e cât de cât ușor, cât de cât greu să faci primul pas spre poarta de ieșire din casa de copii, din Casa Maria din Făgăraș, dar pentru copiii care au stat într-o familie maternală și apoi au fost în casa de copii doi, trei ani, cum am fost eu, nu este foarte greu, pentru că eu am fost obișnuit să muncesc zi de zi și apoi să merg la școală. După ce am plecat de la familia maternală, am ajuns în casa de copii, am stat undeva la doi ani, tot fugeam din casa de copii, pentru că voiam să muncesc, nu aveam stare să stau doar în casă, să merg la școală și să dorm și pentru mine a fost ușor când am ieșit, pentru că am ieșit într-un program de asociație Scut. A fost ușor, pentru că mi-au oferit o cazare în care eu nu trebuia să plătesc utilități și nici chiria. Stăm la Asociația Zâmbește pentru Viitor și în cadrul proiectului O casă pentru viitor și ce vreau să fac mai departe e să mă descurc, să mă pun la casa mea și să fiu un om normal. Nu îmi trebuie nici mult, nici puțin.
După o astfel de viață, când ajung la vârsta majoratului, statul le oferă o așa-zisă „mână de ajutor”. Dar e o mână scurtă și impersonală.
Și să nu vă gândiți că sunt puțini copiii în această situație. La finalul anului 2022, România înregistra peste 50.000 de copii abandonați și aflați în sistemul de protecție al statului. Doar 7.000 au o șansă la viață normală.
