Un an de război înseamnă, pentru mulți ucraineni, un nou început departe de casa și țara lor. Sub o sută de mii de refugiați au rămas în România și câteva mii dintre ei și-au găsit un loc de muncă. Viața merge înainte, spun ei, chiar dacă departe de casă. Mulți și-au găsit un adăpost în centrele deschise de ONG-uri. În Suceava, de exemplu, zeci de copii merg la afterschool unde își fac temele, învață limba română și încearcă să aibă o viață normală.
Această imagine se regăsea în urmă cu un an și în școlile din Ucraina. Rodica Iordache, învățătoare în țara vecină de 32 de ani, a venit în România ca refugiat, iar în urmă cu o lună și-a găsit un loc de muncă, tot într-o sală de clasă, dar colorată și cu ore de curs lipsite de nevoi și mai ales de teamă.
Rodica Iordache, refugiată: „Am venit aici ca refugiat și, în același timp, mi-am găsit ceva de serviciu. A fost foarte greu și pentru elevii noștri și pentru școli fiindcă nu era nici încălzire, nici lumină. Nu puteam studia nici în online, cum am studiat o bună parte de vreme. Era foarte greu.”
Centrele deschise de ONG-uri, case pentru ucraineni
În centru sunt 12 încăperi. Cu ajutorul sponsorilor, Fundația Star of Hope a deschis acest loc pentru a răspunde și celorlalte nevoi ale refugiaților: casă, masă și serviciu.
Irina Odăiță, refugiat, profesoară de limba ucraineană: „Tot ne gândeam că se termină. Nu plecăm nicăieri. Și o să fie totul bine. Dar, totuși, nu s-a terminat și am fost nevoiți să ieșim din țară. Suntem aici de mai mult de jumătate de an. Ne-am acomodat aici și încercăm să trăim viața mai departe așa cum este. Nici nu ne gândeam nicicând că în România sunt așa ajutoare: să ai să dormi, să te hrănească, să te încalțe și, în plus, copiii să nu stea degeaba.”
Cum s-au integrat refugiații ucraineni în România
Pe lângă cele două cadre didactice refugiate, care și-au găsit în centru acoperiș deasupra capului și loc de muncă, sunt și alte familii greu încercate.
Angela Vitalic, refugiat: „Nici bani, cum se zice gol și sărac ieșit din țară cu opt copii bogăție. Ne-am trezit la vamă. La vamă am dat peste niște oameni foarte buni, cu inimă deschisă, inimă dată de la Dumnezeu. Nici nu vreau să mă gândesc dacă nu ar fi existat acest centru. Pentru mine acest centru a devenit ca acasă. Eu nu mă simt că sunt în străinătate.”
Tot în Suceava, la o școala privată, copiii ucraineni învață limba română și încearcă să se integreaze în comunitate, alături de familiile lor.
Irina Ureche, profesor: „Le oferim sprijin, ajutor la teme în matematică, în limba ucraineană, mai învață limba română, facem activități educative, de moral, spirituale. Discutăm pe diferite teme.”
Părinte, refugiat: „Eu consider că este foarte important. Mie îmi plae mult că aici, în România, sunt locuri precum școala Filadelfia unde copiii se pot ocupa cu diferite științe, în special sport.”
Potrivit reprezentanților asociațiilor nonguvernamentale acum nu mai există nevoi de bază, ci doar necesitatea unei vieți normale cu serviciu, integrare în societate.
Gabriela Răducanu, director programe Fundația Star of Hope: „Nu știm cât timp va dura acest război și este important să gândim puțin și în perspectivă, să ne gândim pentru un termen de mai multe luni, de un an, poate de doi. Mai ales că sunt multe mămici, care se gândesc să rămână ani de zile în România.”
Camelia Topală, coordonator, asistent social la Fundația Star of Hope: „A fost un an plin de provocări și pentru noi. Chiar dacă avem 30 de ani în servicii sociale în România. Trebuie să ne gândim la un plan B. Dacă nu se termină, ce facem cu acești oameni? Trebuie să se adapteze! Dacă hotărăsc să rămână în România trebuie să încercăm să îi integrăm și, totodată, ei să se integreze în comunitatea românească.”
De când a început războiul, doar la Fundația Star of Hope lucrează 80 de persoane care-i ajută pe refugiați. O parte dintre angajați sunt chiar ucraineni.
