Decesele de la spitalul Sf. Pantelimon au creat un nou seism în sistemul medical din România. După ultima dezvăluire a unei asistente medicale, s-a adus în discuție o așa-numită "eutanasie pasivă".
Este vorba despre cazul în care injectomatul unui pacient de la acel spital a fost lăsat scos din priză, după cum spune noul manager al unității medicale, Radu Jianu, care susține că dezvăluirea a fost făcută de o asistentă, iar pacientul respectiv a murit.
Īn multiplele cazuri de deces, care au ieșit la iveală în aprilie, una dintre ipotezele luate în calcul de procurori este micșorarea deliberată a dozei de noradrenalină, iar primele cercetări au arătat că fișele medicale aveau înscrise dozele corecte, dar memoria injectomatelor ar avea alte valori mult mai mici.
Specialiștii vorbesc despre o posibilă "eutanasie pasivă" la spitalul Sf. Pantelimon
Însă există cazuri, după cum spun medicii, în care pacienții nu ar mai avea șanse, iar astfel nu ar mai avea rost să fie ținuți în viață. Numai că această problemă este una extrem de sensibilă, pentru că România nu are astfel de protocoale.
Un medic român din Franța a explicat cum este privită acolo această problemă.
Radu Lupescu, medic ATI în Franța și președintele Comunității Medicale din clinica Rhena, din Strasbourg: "Discuțiile sunt aprinse în Franța, pentru că eutanasia activă este deocamdată interzisă. Eu, ca medic, nu pot să injectez un medicament care să ducă la un stop cardiac, este total interzis.
Există eutanasie activă în Elveția sau Belgia, sunt pacienți în stare terminală care se duc acolo pentru a primi injecția letală, pentru că au decis să moară, deci este un suicid asistat. Așa ceva nu există în Franța. A permite unui pacient să moară cu demnitate este cu totul altceva decât o eutanasie activă.
Pot să fie mai multe etape. De exemplu, putem spune că un pacient în stare gravă, dacă survine un atac de cord, nu va fi resuscitat. Sau dacă apare un eveniment suplimentar, nu va fi tratat. Sau cum se întâmplă deseori în reanimare, din păcate, să se oprească un tratament vasopresor, la un moment dat, care menține tensiunea, sau alte medicamente, și pacientul va deceda, el fiind sedat atunci.
Da, este conform eticii, dacă decizia s-a luat împreună cu familia, dacă corespunde voinței pacientului înainte de a ajunge la spital și dacă patologia pacientului este gravă și știm că șansele de recuperare nu mai există sau sunt extrem de scăzute. Nu e un singur medic care va lua această decizie. Este mai degrabă un calcul uman. Cel puțin în Franța nu putem să spunem că luăm în vedere calculul economic. (...) Nu cred că este un calcul economic, ci uman și etic, până la urmă."
Diferența dintre eutanasie pasivă și eutanasie activă
Vladimir Beliș, fost director la Institutul de Medicină Legală Mina Minovici: "Aici trebuie discutată separat problema eutanasiei și trebuie introduse cele două noțiuni. Se pune problema dacă a fost acordul celui în cauză sau al aparținătorilor, în ceea ce privește suprimarea vieții. Este primul aspect. Al doilea aspect: cele două forme de eutanasie, cea pasivă și cea activă.
Cea pasivă, în care ar putea intra în discuție ceea ce s-a întâmplat aici, adică lăsarea fără tratament, este eutanasie pasivă, știind că, lăsându-l fără tratament, el moare. În timp ce eutanasia activă este cea prin care se intervine activ printr-o eventuală medicație care suprimă activ viața.
Nu există acceptată noțiunea de eutanasie în țara noastră, dar nu numai la noi. Sunt câteva țări în lume care acceptă eutanasia activă. Au fost oameni declarați în stare vegetativă, care după luni întregi, și-au revenit în mod miraculos. Astfel, e foarte greu să decizi tu, chiar ca medic specialist, dacă e momentul să-l lași fără tratament sau nu.
După etica medicală pe care noi am învățat-o în facultate, pacientul trebuie îngrijit până după ce inima încetează să bată, dar și atunci cauți să-l resuscitezi prin restimularea cardiacă. Prin urmare, a sta cu brațele încrucișate și a spune că 'acum nu mai am ce face', e o atitudine pe care etica medicală nu o acceptă"
Autoritățile medicale din România discută despre un cadru legal în ceea ce privește momentul până la care un bolnav poate fi îngrijit.
Vasile Barbu, președintele Asociației Naționale pentru Protecția Pacienților: "Am avut o discuție cu domnul ministru Rafila, să încercăm o dezbatere la nivelul Ministerul Sănătății, deocamdată și apoi să o lărgim. Noi aveam acest proiect. Putem să facem o dezbatere care să respecte condițiile din România și ținând cont și de educația din România. Este necesară respectarea unor reguli de bio-etică creștină. Cea de tip hipocrat și de tip creștin sunt cele de acceptat. Ministerul Sănătății avea în vedere asta."
Vladimir Beliș, fost director la Institutul de Medicină Legală Mina Minovici: "Sistemul medical din România, în acest caz, ar trebui să rezolve protocoalele legate de sfârșitul vieții, pentru că există o lacună cu privire la când și cât timp administrezi o medicație. Și în niciun caz să nu blamăm corpul medical dacă nu există un protocol sau o legislație, să nu aruncăm imediat vina pe medici că au lăsat bolnavii să moară. Este obligația societății române de ATI să emită astfel de protocoale."
Cum procedează medicii când aparținătorii insistă ca pacientul să fie tratat, deși nu ar mai avea șanse
În aceste condiții, specialiștii atrag atenția asupra necesității unor completări legislative, în lipsa unui protocol clar. În România, medicul este obligat să continue să acorde îngrijiri medicale până în ultimul moment, chiar dacă starea pacientului se agravează.
Radu Lupescu, medic ATI în Franța: "Din câte știu, în România nu există astfel de protocoale și este păcat și cred că e momentul să profităm de acest caz pentru a avansa în interesul pacienților, al medicilor și al familiilor lor. Nu există protocoale și nu există, din câte știu, nici incitarea puternică din partea clinicilor și spitalelor ca să avem directivele anticipate ale pacienților.
Adică pacientul, când intră în spital, să știm deja cam ce ar dori să se întâmple cu el dacă este în stare gravă și atunci când nu mai poate comunica, dacă acceptă sau nu tratamentele, sau ce ar accepta, etc. Aceasta este o discuție foarte importantă pe care noi trebuie să o avem la nivel de societate, în definitiv și cred că ar trebui să ducă la niște regulamente.
În Franța, când intră în clinică, pacientul este incitat - nu este obligatoriu - să scrie pe o foaie. sunt formulare făcute de Ministerul Sănătății, care vorbesc de aceste directive anticipate și pacientul poate să scrie înainte sau să spună familiei cum ar vrea să fie tratat și ce ar vrea să se întâmple cu el, până unde să ducem îngrijirea medicală în cazul în care el nu ar mai fi în stare să răspundă. Ca și în SUA, unde sunt aproape aceleași reguli.
Sunt, din păcate, situații foarte dese la reanimare, unde pacienții ajung în stare foarte gravă și e un număr de decese, iar unele dintre ele survin atunci când echipa medicală își dă seama că nu mai poate continua îngrijirea pentru că nu mai folosește la nimic. De exemplu, dacă boala care a dus pacientul la reanimare este foarte gravă și știm că prognosticul acestei boli este foarte grav și că medicamentele pe care le administrăm nu ameliorează nimic.
Al doilea caz este când bolile preexistente sunt foarte grave și știm că recuperarea este puțin probabilă, când starea generală a pacientului este foarte slabă sau când pacientul a formulat, înainte de a intra în spital, faptul că nu vrea să se continue reanimarea dincolo de rezonabil. Asta este scris în lege, ceea ce permite medicilor să pună stop. Se numește încăpățânare dincolo de rezonabil, dacă vreți. Adică nu putem să administrăm la un moment dat îngrijire care nu folosește la nimic.
Asta e o discuție foarte complicată (n.r.: chiar dacă familia insistă să se continue), pentru că se ia această decizie împreună cu familia. Au fost cazuri în Franța, este un caz celebru care a durat cam cinci ani și jumătate, când un tânăr care, după un accident de mașină, a ajuns într-o stare vegetativă, în care nu mai era nicio speranță de ameliorare și medicii au decis, în virtutea acestei legi, că vor opri îngrijirea. Familia s-a opus, bineînțeles și familia a ajuns până la Curtea Europeană de Justiție. A durat cinci ani până când s-a ajuns la concluzia că nu mai are niciun rost să continui îngrijirea și pacientul a fost debranșat și a murit."
Vladimir Beliș, fost director la Institutul de Medicină Legală Mina Minovici: "Potrivit eticii medicale și potrivit jurământului lui Hipocrat, medicul este obligat, până în ultimul moment, să acorde îngrijiri medicale, chiar dacă observă că situația se deteriorează, pentru că oricând există posibilitatea revenirii la o situație ameliorată. Deci nu există în etica medicală ca medicul să spună că 'aici mă opresc pentru că nu mai am ce să fac'.
Din păcate, este într-adevăr o lipsă de protocoale exacte în ATI. Dar nu cred că lipsește complet un protocol. Însă atribuția Societății Naționale de ATI din România, dacă lipsesc aceste protocoale, este să aibă obligația să le formuleze cât mai rapid. Pentru că situații de genul acesta, în care persoane fără pregătire medicală să se pronunțe dacă trebuia sau nu continuat tratamentul cu noradrenalină este ceva care depășește orice închipuire. Nu e posibil ca cineva să spună că i-a scăzut sau crescut doza, pentru că ar însemna că ar înlocui părerea unui medic. El este singurul care decide.
Continuarea la nesfârșit a administrării de noradrenalină are efecte câteodată nocive pentru circulația periferică și sunt cazuri cunoscute de aparții de necroze dacă acest tratament e prelungit. Trebuie să cântărești care sunt avantajele și dezavantajele."
Radu Lupescu, medic ATI în Franța: "Domnul profesor are perfectă dreptate. Jurământul lui Hipocrat și codul penal ne obligă și în Franța să salvăm vieți, nu să oprim îngrijirea. Și lipsa unei legi care să permită acest lucru este foarte dureroasă. Se ia o decizie concertată cu familia."
