Echipajul bacului de la Isaccea care face legătura între România și Ucraina, puntea spre un loc sigur pentru sute de mii de ucraineni fugiți din calea războiului a făcut diferența în primele zile ale conflictului, când sute de mii de oameni disperați aveau nevoie de ajutor. Sute de mii de povești de viață care se scriu de mai mult de un an.
Echipajul de pe bac încerca să aline durerea refugiaților
Pe Enică Sava, unul dintre căpitanii bacului de la punctul de trecere a frontierei de la Isaccea l-am întâlnit pe bac, în seara de 26 februarie 2022. Lucra deja de peste 50 de ore fără pauză și împreună cu ceilalți colegi ai săi, pornea într-o nouă cursă. Pe malul celălalt, la Orilvka în Ucraina, mii de refugiați așteptau bacul pentru un loc în cursa spre Pace. Își amintește că a fost sunat de colegi la câteva ore de la începerea războiului să vină la muncă. Nu își imagina ce va urma.
”Erau foarte mulți, (n.r. refugiați) treceau foarte mulți, frică.. copii mulți, am avut la cursă și 800 de refugiați aduși din partea cealaltă, curse tot timpul, debarcam aici plecam făceam plinul, iar ne întorceam, a fost greu, a trecut. Au fost 3 zile și 3 nopți în care nu ați închis niciun ochi. Da. Și noi am avut frică, nu putem spune că nu ne-am temut de ce se putea întâmpla, tot timpul am muncit, i-am ajutat cum am putut”, mi-a mărturisit Enică Sava.
Mame cu lacrimi în ochi, cu multe bagaje, copii speriați, dârdâind în gerul năprasnic, imagini încă vii. Echipajul de pe bac încerca să le aline durerea chiar de la primii pași pe pământ românesc. Cu dulciuri și fructe pentru cei mici, ridicau și bagajele prea grele pentru femeile, bătrânii și copiii obosiți după ore de așteptare.
“Erau mulți copii, dezbrăcați, frig.. chiar aici un coleg s-a dezbrăcat de haină și a învelit doi copii, nu mai era loc înăuntru, astea rămân, nu au cum să nu te marcheze”, își amintește căpitanul bacului.
Din cabina de comandă, Enică Sava a fost martorul dramelor, a neputinței și a disperării celor care au fugit din calea bombelor.
“Pe mulți am văzut plângând, îmbrăcați în negru adică mulți, nici nu mai știu câți pot să zic. Sunt marcat, mulți care i-au ajutat rămân marcați, mai ales copiii, am nepoți și știu”, își amintește emoționat căpitanul.
Sute de ucraineni traversează încă cele două maluri
Pe Ion Gherghe, membru al echipajului de la Isaccea, l-am întâlnit prima oară pe 26 februarie anul trecut. Printre manevrele de debarcare le oferea câte ceva de mâncare copiilor flămânzi. Ba chiar îi ajuta pe bătrâni să coboare de pe bac și le căra bagajele grele.
“Da, le dădeam și noi ce primeam de la alții. V-am văzut inclusiv când cărați cărucioare. Trebuia să ajutăm, erau bătrâni, nu puteau, era greu să se suie pe pasarelă. Erau disperați? Da”.
Azi, sute de ucraineni traversează încă cele două maluri. Cu toții sunt recunoscători pentru tot ajutorul primit.
”Am trecut de multe ori, sunt cu zâmbetul pe față cu ajutor, ne ajută cu bagaje, mulțumim, mi-a mărturisit o refugiată din Kiev. Românii de ajutor tare mult, mulțumim!” mi-a spus un alt refugiat.
Bacul de la Isaccea continuă să transporte zilnic sute de refugiați, fie spre România, fie înapoi spre Ucraina. De când a început războiul, cu bacul de la Isaccea, peste 400 de mii ucraineni au intrat în România.
