Sarah Meltzer Golan, o violonistă israeliană de origine română, care trăiește în Ierusalim de mai bine de 37 de ani, a vorbit despre situația ultimelor zile de acolo.
Aceasta a povestit inclusiv despre adăposturile în care trebuie să se ascundă, existente în special în clădirile noi ale orașului.
Sarah Meltzer Golan: „Primele zile au fost extrem de dramatice, am avut în jurul a patru, cinci sau chiar șase atacuri pe zi. Familiile, în general, fug, au un minut și jumătate ca timp să ajungă în aceste camere de protecție, în acest adăpost, pe care nu pot să spun că majoritatea populației o are în case, este mai mult specific pentru locuințele mai noi. Cei care nu le au trebuie să coboare un etaj sau două pe scări, vă dați seama, cu copii, bebeluși, bătrâni, câini, pisici, tot ce are omul în casă, pentru a se apăra și a sta acolo 10 minute, apoi se pot reîntoarce la viețile lor, asta e directiva armatei”.
Sarah Meltzer Golan: „Aceste camere sunt făcute din beton prefabricat, cam cum se construiau în România în urmă cu mulți ani de zile. Au un geam special dublat, care este un antiglonț și mai e un geam care nu e din sticlă, e făcut din oțel, care închide partea exterioară, dup-aia se închide partea interioară. Are și niște filtre speciale înăuntru, care se pot folosi dacă, Doamne ferește, e un atac chimic. Nu suntem acolo. Sperăm nici să nu ajungem acolo. Și, desigur, o ușă specială făcută tot dintr-un fier special care se poate închide într-un mod special. E o cameră ca oricare altă cameră din casă, o cameră de folosit, poți să ai oaspeți, un copil poate dormi acolo. Înăuntru arată ca o cameră normală”.
Violonistă israeliană: „E o traumă care acompaniază o lume întreagă”
Sarah Meltzer Golan: „După părerea mea, este o dramă incredibilă pentru ambele părți. Eu mă ocup de studenți internaționali la Academia de Muzică și Dans din Ierusalim, avem studenți din Palestina, care învață la noi și care sunt îngrijorați de viitor și, desigur, de situația actuală”.
„E o traumă care cred că o să ne acompaniaze nu numai pe noi ca popor, cred că o să acompanieze lumea. Asta este o traumă pentru următorii 50, dacă nu 80 de ani. (...) E ceva care o să fie cu noi și cu toată lumea pentru mulți, mulți ani”.
„Eu încerc să mă gândesc unde vom fi noi, ca oameni, ca generație, în viitor, după ce am trăit, am experimentat, am simțit pe pielea noastră sau nu, sau în fața ochilor, ceea ce se întâmplă”.
Va exista vreodată o prietenie între poporul israelian și cel palestinian?
„Sper, pentru că speranța e un lucru care ne dă putere, ne dă - poate - un fel de imagine un pic diferită asupra lumii. Dar cred că baza acestei speranțe stă într-un singur lucru și acela este educația”, a mai spus aceasta, în intervenția la Euronews România.
