Starea cinematografelor istorice din România s-a degradat de la an la an, în ultimele 3 decenii.
Cele mai multe spații, săli și grădini de cinema, care funcționau înainte de 1990, fie au fost vândute sau închiriate cu altă destinație, fie au fost date uitării de autorități.
Iar în prezent, multe sunt, de fapt, în paragină. Între timp, responsabilitatea administrării lor a fost pasată între diverse instituții.
În 1990 erau 430 de săli și grădini de cinema - în 2023 s-au redus la 103
De Ziua Culturii Naționale, dincolo de discursurile pline de patos și fior patriotic, este bine să punem și degetul pe rană. Pentru că situația cinematografelor istorice este de mai bine de 30 de ani un film cu final nefericit.
Ruină, jaf, delăsare, paragină, nepăsare. Foste cinematografe au devenit case de pariuri, magazine mixte, cafenele. Cele mai multe însă au fost victime ale unui sistem căruia pur și simplu nu i-a păsat de soarta lor.
În România, înainte de anul 1990, erau 430 de săli și grădini de cinema. În 1991, RADEF România Film a preluat administrarea sălilor și grădinilor din patromoniul Centralei România Film.
Însă managementul precar, dar și lipsa resurselor financiare au făcut ca aceste spații să se deterioreze de la an la an și să devină, astfel, nefuncționale.
În 2008, legea 303 a adus descentralizarea infrastructurii de cinematografe. Astfel încât peste 120 de săli și grădini au trecut din administrarea RADEF la autoritățile locale, adică la primării și consilii județene.
Practicile de consum cultural s-au schimbat, este adevărat. Însă cinematografia presupune și existența unei infrastructuri care să asigure proiecții diferite de cele destinale sălilor de cinema din Mall-uri, adică filmele de masă, Blockbusterele.
Iar una dintre scuzele autorităților locale, care nu investesc în reabilitarea cinematografelor istorice este aceea că nu există public pentru filmele considerate „de artă” sau „de festival”.
Alexandru Solomon, regizor: „M-am gândit și mă gândesc constant în perioada în care pregătim festivalul "One World Romania", un festival de documentar și drepturile omului, care are loc în aprilie. De fiecare dată, căutăm săli și opțiunile în București sunt destul de limitate, pentru că în afară de multiplexuri, nu există decât trei sau patru săli centrale unde filmul de artă sau filmul european, mai puțin comercial, poate să aibă acces.
Așa, ca formulă creativă, îți dau ceva "mură-n gură". Trebuie doar să crezi ce ți se pune și gata. Cam așa e și la literatură, trebuie să citești pentru a-ți forma un gust și un apetit pentru lucrurile astea. La fel e și la film: dacă nu vezi și nu ai unde să vezi, cum poți să spui că filmul de artă, care poate părea cu o formulă pretențioasă, nu este ceva ce îți trebuie? Mulți oameni cred că trebuie să se ferească de aceste filme pentru că sunt plictisitoare, complicate sau prea pretențioase. Dar nu-i așa."
Statisticile realizate de Centrul Națiomal al Cinematografiei, arată că în anul 2023, în România funcționau 103 cinematografe. Dintre acestea, doar 10 sunt cinematografe de artă.
Dan Lungu, scriitor: „Situația a fost dramatică după 1990, cu spațiile culturale. Din multe motive, pentru că erau considerate excedentare, goale, nu se întâmpla nimic din cauza lipsei unui management și a unei preocupări constante pentru cultură. Toată lumea era concentrată pe noutăți, pe presă, pe ce se întâmpla atunci. Cultura a rămas, cel puțin în anii 90, într-un plan secundar, iar apoi s-a concentrat pe afaceri. Au fost foarte multe spații culturale – cămine, biblioteci, săli de teatru sau cinematografe – care au fost returnate într-un fel sau altul. Unele au fost distruse pur și simplu pentru teren, dacă era vechi și central, altele au fost vândute, iar altele au fost privatizate. După perioada tumultuoasă a capitalismului sălbatic, ne dăm seama că am rămas cu jumătate din infrastructura culturală din rural și cu jumătate din cinematografe, fără să știm exact când s-au întâmplat aceste schimbări.
Toate aceste schimbări s-au petrecut sub ochii noștri, dar noi am fost preocupați de alte lucruri, fiindcă atenția era îndreptată spre alte aspecte. Acum se încearcă recuperarea, o revenire asupra acestora, pentru că ne dăm seama că infrastructura culturală este extrem de importantă nu doar pentru divertisment, dar și pentru educația profundă a tinerelor generații și pentru egalizarea șanselor în cadrul diferitelor categorii sociale.”
În perioada interbelică, se afla un cinematograf celebru, Trianon, pe Bulevardul Elisabeta din București. Apoi, în alte vremuri, a fost transformat în Cinematograful București. Acum este o paragină.
Ionuț Mareș, critic de film: „În primul rând, ar trebui explicat de ce vorbim despre faptul că absența acestor săli de cinema Art house este o problemă, ca lumea să înțeleagă. Ele sunt importante din mai multe puncte de vedere. Pe de o parte, ele sunt importante pentru că dau șansa acestor filme pe care le putem numi de artă de autor, filme mai fragile, filme mai puțin cunoscute, să ajungă la un public mai mare. Și aici includ printre aceste filme și filmele românești de festival, pentru că unele dintre ele reușesc să ajungă și în multiplexuri, cu eforturi financiare considerabile din partea distribuitorilor. Doar că publicul lor nu este acolo. Unii dintre cei care ajung să vizioneze aceste filme în multiplexuri o fac întâmplător, sau, în fine, cert este că nu este locul lor acolo.
Pe de altă parte, și mulți dintre cinefili, printre care mă număr și eu, evită să meargă la astfel de filme în mall, pentru că este greu de ajuns, pentru că poate nu vrei să pierzi atâta timp mergând până în mall, pentru că poate nu îți place agitația din mall, poate atmosfera din unele săli, etc. Fiecare are propriile motive. Și atunci este nevoie ca aceste filme să beneficieze de o minimă infrastructură de săli de cinema art house. Asta înseamnă că ele ar trebui să fie mai bine distribuite la nivelul întregii țări. Deocamdată, vorbim de orașe precum Cluj și, mai recent, Timișoara, care stau ceva mai bine la capitolul sălilor art house, dar sunt atât de multe orașe în țară care nu au astfel de săli sau au una care nu este într-o stare foarte bună.”
Cinematografe salvate de la degradare
Din punctul de vedere al investițiilor în reabilitarea cinematografelor istorice, există și exemple de bune practici. Mai exact, în mai puțin de doi ani și jumătate, începând din anul 2022, Timișoara, deși era singurul oraș mare fără cinematograf de artă, are în acest moment 3 astfel de spații.
În anul 2024, Cinema Timiș, Cinema Victoria și Cinema Studio au avut 978 de proiecții de film și au primit aproximativ 96.000 de spectatori.
Un alt cinematograf istoric salvat de la degradare, reabilitat și redeschis pentru public este și la Cluj Napoca: Cinematograful Arta. Deschis în anul 1913, acesta a ajuns în 1948 în posesia statului. În anul 2010, proprietarii de drept și-au revendicat clădirea. Cinematograful era atunci în administrarea RADEF. Proprietarii au urmat cursuri de formare în domeniul managementului cinematografelor după ce au înscris sala în circuitul Europa Cinemas.
Alexandru Solomon, regizor: „Cred că este și o problemă culturală. Adică, în România, cinematograful nu este considerat cultură. Punct. Teatrul, da. Opera, desigur. Și atunci primăriile susțin foarte mult teatrele, nu spun că ar trebui să le susțină mai puțin. Nu, aproape toate teatrele din București sunt fie în subordinea primăriei generale, fie în subordinea primăriilor de sector. Și acolo nu își pune nimeni problema dacă oamenii vor sau nu vor să meargă la spectacole de teatru. Infrastructura există, este susținută cu bani publici și e normal să fie așa. Sigur că sunt o grămadă de teatre independente, foarte interesante, care se zbat în diverse spații improprii etc. Dar nu poți să spui că publicul nu vrea, atâta vreme cât nu-i oferi infrastructura, locurile și confortul în care să consume așa ceva. Și asta cred că vine din această prejudecată că filmul este o industrie, deci este comerț, deci să se descurce singuri, că trăiesc din vânzarea de bilete.”
În loc de concluzie, vă recomandăm un film documentar realizat în anul 2015 de regizorul Alexandru Belc, Cinema, Mon Amour. Acesta spune povestea lui Victor Purice, cel care s-au străduit să țină pe linia de plutire un cinematograf din Piatra Neamț, care, altfel, ar fi avut de mult pus lacătul pe ușă.
