Dacă vâslele ar avea grai, ar fi capabile să spună povestea unei medalii olimpice. Dar pentru așa ceva, e necesar ca omul să sape puternic în ape. Canotoarea Gianina Van Groningen a încercat să transpună în cuvinte suferința obținerii acelui argint la Jocurile Olimpice de la Paris, în proba de dublu vâsle, categoria ușoară, alături de Ionela Cozmiuc.
Este o suferință necesară și obligatorie. Altfel, scopul e aproape imposibil de atins.
Ne amintim, inevitabil, momentul în care canotorii Andrei Cornea și Marian Enache le-au arătat jurnaliștilor palmele trudite de efort, imediat după ce au luat aurul în proba de dublu vâsle. La fel arată și palmele Gianinei Van Groningen. Cum altfel?
Gianina Van Groningen a spus de ce sportul doare
În direct la Euronews, în cadrul emisiunii Vocile care contează, canotoarea de argint Gianina van Groningen chiar a fost vocea care contează, pentru că povestea unei singure curse, spusă chiar de ea, transcede limitele sportului. Iar durerea este laitmotiv. Însă ea nu nici nu plânge, nici nu se plânge.
Gianina van Groningen, vicecampioană olimpică: "Îmi place să spun că acea finală, acel rezultat, dar și canotajul în sine sunt fix ca această medalie, strălucitoare și grea. Sunt foarte greu de descris sentimentele pe care le simți acolo. Mi-am văzut familia, era în tribună, am văzut suporterii și știam că și cei de acasă ne urmăresc.
Și durerea pe care o simți acolo... Ionela, dacă ați văzut, transpira. A fost o finală foarte grea, de la epuizare, emoții, bucurie, totul era copleșitor acolo. Mie mi-a fost rău la un sfert de oră după ce i-a fost ei, dădeam niște interviuri și nu am mai putut să stau în picioare. E normal, pentru că efortul este foarte mare. Dar îți revii imediat și rămân doar sentimentele de bucurie.
Așa-i că e foarte greu să fii pe margine? Te simți neputincios? Te simți neputincios când ești pe mal, ca spectator. Și din barcă, este foarte greu, însă nu ai timp să te gândești la emoția aia pe care o simți din tribună. Acolo, tu ești stăpân pe ceea ce faci. Însă, în același timp, trebuie să fii și atent să nu te lași pierdut de acele emoții, dar nu este cazul, pentru că noi suntem foarte antrenate, toată echipa a fost antrenată.
Și te duci la start. Acolo sunt emoțiile cele mai mari. Dar apoi, după ce ai semaforul verde, nu te mai gândești la emoții, faci ce știi să faci."
Nu prea poți să te joci pe reacțiile chimice din corpul tău
Pentru privitori, sau chiar și pentru pasionați, e greu de înțeles cum de poți să faci ceea ce-ți place, dar să te doară. Numai că durerea este și o cauză, și o necesitate.
Gianina van Groningen, vicecampioană olimpică: "Acest sport este foarte fiziologic și nu prea poți să te joci pe reacțiile chimice din corpul tău. (...) Principalul lucru după care te învârți este să faci ce ai făcut și acasă, nu înveți nimic, canotajul nu-l inventezi, că așa ne spune mereu și Antonio, antrenorul principal. Și asta am făcut.
Am primit foarte multe mesaje de felicitări, foarte mulți români sunt bucuroși, ne-au susținut și sunt mândri și de colegii care nu au luat medalie. Dar în același timp, cred că e și în natura noastră să avem o mică frustrare că de ce nu s-a putut mai mult.
Însă toată lumea ar trebui să înțeleagă că suntem oameni, că se muncește foarte mult pentru orice loc, se muncește foarte mult să se ajungă acolo, iar asta mi se pare un lucru mare, indiferent de culoarea medaliei. Cine a făcut sport înțelege acest lucru. Sportul nostru este foarte dureros.
De fapt, se zice că faci canotaj la performanța optimă, de la o anumită vârstă, pentru că, de fapt, ajungi să fii matur și să accepți acea durere și să nu mai ții cont de ea. Eu am început la 13 ani, dar de pe la 25 este vârsta. Sunt cazuri - noi am avut rezultate și până atunci. Dar ca să accepți acea durere, să nu îți mai fie frică de ea, să nu te duci la start cu emoție, îți trebuie o oarecare maturitate și mulți ani în spate în care rabzi acea durere.
E foarte greu de explicat, pentru că, până să fac canotaj, până să trag o pistă de canotaj, eu nu am crezut că există acea durere în corp, nu am crezut că ființa umană e capabilă să simtă așa ceva. E foarte greu să o descriu, te dor picioarele, simți că îți explodează plămânii, dar asta nu sună atât de extrem.
Însă corpul se adaptează foarte ușor. Vedem multe alte sporturi și mai extreme. Dar ca să spun în termeni biochimici, când faci efort, acidul lactic se acumulează în mușchi, iar după o pistă, nouă ni se măsoară acel acid lactic și aparatul nu îl mai poate măsuara, este peste. Un om care nu face sport atât de mult nu ar putea rezista la acel nivel de acid lactic, moare. Dacă ai acel acid lactic, știi să-l metabolizezi repede, în sport, reușești să-l elimini, să îl speli."
O probă olimpică e și un examen psihologic
Și dacă o asemenea cursă ar presupune doar efort fizic, ar fi chiar ușor. Numai că nu e deloc așa, ci e nevoie și de un efort psihic măcar egal.
Gianina van Groningen, vicecampioană olimpică: "E o luptă cu tine. Într-o cursă, sunt foarte multe gânduri și, în același timp, nimic. Îți trebuie acea maturitate ca să poți să rămâi lucid, pentru că nimănui nu-i place durerea și toți vrem să scăpăm de ea. Iar când corpul îți țipă 'oprește-te că mă doare', tu trebuie să spui 'nu'. Și împingi mai tare. Și asta e cumva limita pe care mentalul nostru trebuie să o depășească mereu.
Dar mentalul nostru știe că, la fiecare cursă, o să treacă prin acea limită. Trebuie să ai puterea și antrenamentul psihic să poți să rămâi lucid în acea cursă, să poți să știi să-ți vezi adversarii și să-ți păstrezi acea tactică. Asta face diferența. Pentru că toți se antrenează fizic și ajungi până la un nivel fizic, dar mentalul e cel care îți face diferența. Și clar că Jocurile Olimpice sunt niște jocuri psihologice, pentru că am experimentat pe mine.
E o linie atât de subțire între a fi nervos pe orice și să ți se pară că totul are o problemă... Dar chiar am avut noroc de antrenorul Antonio Colamonici, care ne-a explicat ceea ce se întâmplă în corpul nostru și că, de fapt, acele probleme nu sunt reale, e posibil ca azi totul să fie bine, iar mâine, dintr-o dată, să nu mai fie nimic bine. Clar, e ceva la noi și să fim conștienți de asta și că noi avem puterea să o controlăm. Nu e ușor, dar dacă ești conștient de sine, poți să faci asta dacă îți amintești că ești aici, nu trebuie să inventezi nimic, este totul ok. Și chiar așa am mers la fiecare cursă.
Nu e ușor, e foarte greu, pentru că sunt două voci care se bat în capul tău și o simți pe cea care îți spune 'vai, ești la Jocurile Olimpice, trebuie să câștigi. Dacă nu câștigi, toată lumea se uită la tine, ce faci? Să nu ai niciun eșec'. E foarte aprope ca aia să-ți domine mintea și corpul, pentru că ele sunt într-o conexiune.
Am reușit să dobândesc acea stăpânire la curse, poate cu experiența. Cumva, îmi impuneam să gândesc așa, că nu e pericol. Sau când îmi venea câte un gând parazitar, îl eliminam, mă gândeam la orice altceva mai pueril, la orice, la culoarea albastră, de exemplu. Și funcționează pentru mine."
Argintul cu sclipiri de aur
Gianina Van Groningen a spus ce simte o canotoare când trece linia de sosire, știind că a luat medalie. Iar totul devine brusc mai intens dacă ne gândim că barca de argint a româncelor Gianina Van Groningen și Ionela Cozmiuc a venit la o secundă și ceva în urma aurului britanicelor.
Gianina van Groningen, vicecampioană olimpică: "Nu a fost dezmăgire, pentru că vorbim de argint olimpic. Despre ce vorbim? 0,01% din populația de pe Pământ ajunge acolo. Darămite să mai iei o medalie!
O mică frustrare e. Fetele noastre de la patru rame, de pe locul 4 au pierdut medalia, au fost la foarte puțin de locul 3. Este foarte dureros să fii pe locul 4. Pe locul 2 ești fericit, dar e momentul în care, după ce treci linia de final, te bucuri, dar în același timp, te gândești 'oare mai puteam să fac ceva, oare mai era o lovitură mai puternică?' Dar apoi te scuturi de acele sentimente și te uiți în oglindă și te gândești: 'nu, chiar am făcut tot'.
Noi suntem de foarte mulți ani împreună, nu prea vorbim în barcă, nu prea ai timp și nici nu prea ai putere. Mai bine pui acea forță în vâsle. Simțim foarte bine ce face cealaltă. Când cealaltă nu mai poate sau când cealaltă întărește strocul sau orice, se simte, mai ales când suntem două. Sunt câteva cuvinte pe care le folosești, dar doar dacă e nevoie. Și eu, și Ionela știm ce avem de făcut, avem încredere una în cealaltă și știm că cealaltă se dăruiește cu toată ființa ei ca acea barcă să meargă. 'Hai', sau 'învârte-o', sau 'urcă', sunt cuvinte din domeniul nostru.
Am simțit puțin presiunea rețelelor de socializare la Jocurile Olimpice. De asta eu mi le-am și închis după două zile la Paris. Nu pentru că era ceva negativ, dar pur și simplu vedeam că îmi mănâncă foarte mult timp doar citind comentarii și comentarii care nu mă ajutau, ci mai mult puneau presiune.
Și acel 'vă așteptăm cu aur acasă', dacă nu știi să-l gestionezi, te poate bulversa puțin. La vârsta asta, nu mai lași să-ți apese pe umeri aceste cuvinte. Ele sunt izvorâte dintr-o facere de bine, toată lumea intenționează să ne facă bine, însă în același timp, acele cuvinte pot crea și presiune în plus dacă nu știi să o gesitonezi. Eu mi-am închis Facebookul pentru că am vrut să mă concentrez doar pe ce am de făcut. Aveam programul foarte ocupat și încontinuu trebuia să facem ceva. Dacă nu era antrenament, era refacere, sau te duceai la alte modalități de refacere, etc."
Gianina Van Groningen a fost retrasă zece luni din sport
Atunci când a crezut că a făcut suficient în canotaj, Gianina van Groningen s-a retras. Nu a durat însă prea mult. Iar performanța ei e cu atât mai mare în asemenea condiții și după o asemenea revenire. Totodată, canotoarea de argint a subliniat ce înseamnă așa-numita presiune a așteptărilor.
Gianina van Groningen, vicecampioană olimpică: "Într-adevăr, sunt foarte mulți fani și am simțit toată energia pozitivă și ne-a ajutat. E foarte frumos să câștigi o medalie, dar dacă nu ai cu cine să împarți acea bucurie, parcă nu e suficient. Ce aș vrea să le spun este să nu uite că și noi suntem oameni, că și noi muncim foarte mult și că, în domeniul în care suntem, ne dorim să fim cei mai buni de acolo, însă să nu uite că toată concurența dorește asta și poate au alte resurse, poate au altă dezvoltare în orice domeniu care să-i ajute, dar facem ce putem și puțin mai mult ca să aducem aceste medalii, dar suntem oameni. Cred că asta aș vrea să le spun.
Em am plecat zece luni, nu a fost cu gândul să mă întorc, însă așa te duce viața acolo unde trebuie, la momentul potrivit. M-am întors anul trecut, după zece luni de pauză, în care am lucrat efectiv la birou. Înainte de a lucra la birou, am avut niște momente pe care poate orice sportiv le întâlnește: 'ce fac de acum, încotro o iau?' E foarte greu, dar am avut lângă mine oameni care mă susțin și m-au ajutat și m-au învățat și în alte domenii. Pentru că am simțit că efectiv trebuie să învăț să merg din nou. Însă viața m-a dus tot în domeniul canotajului.
Prima dată am fost ca voluntar la COSR, am învățat foarte multe și am văzut cât de multă muncă se depune pentru ca noi, sportivii, să avem ce ne trebuie. E incredibil. Acum, că am văzut acei oameni printre noi, mi-am dat seama cât de mult mișună acei oameni pentru noi. Apoi am lucrat în Federația Română de Canotaj, iar după câteva luni în care oamenii îmi spuneau că trebuie să mă întorc, că e păcat, că aș mai putea, eu nu voiam să aud, dar decizia mea a fost luată în 5 minute, după ce am văzut un video cu un dublu, i l-am trimis Ionelei și i-am zis cât de tare mi-e dor și i-am urat baftă la Europene.
Și mi-a spus atunci că nu e prea târziu, hai să ne apucăm. Și aia a fost. Mi-am sunat soțul și mi-a zis prima dată: 'Glumești?' Și i-am zis că nu. Și m-a încurajat și el, și familia, toată lumea și, în două zile, eram la Snagov din nou. Cu două săptămâni înaintea cununiei mele civile, a fost acea decizie și mi-am lăsat soțul să organizeze nunta.
A fost o decizie foarte bună și acum sunt împăcată, pentru că, după Tokyo, eu mi-am propus să stau încă 4 ani, până la Paris, pentru că îmi datoram mie ceva, acea medalie. Acum m-am întors și mi-am încheiat palmaresul. Din experiență, am învățat că niciodată să nu spui niciodată, dar poate voi merge nu în calitate de sportiv (n.r.: la JO 2028), e drum lung până atunci, dar vedem ce o să fie pe viitor."
Clasamentul la dublu vâsle feminin, categoria ușoară
Marea Britanie - 6:47.06
România - 6:48.78
Grecia - 6:49.28
Noua Zeelandă - 6:51.65
Irlanda - 6:54.57
SUA - 6:55.60
