Cărțile lui Andrei Ursu despre Revoluția Română din 1989 (”Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989” sau ”Căderea unui dictator. Razboi hibrid și dezinformare in Dosarul Revolutiei din 1989”) au ca temă aflarea răspunsului la o întebare obsedantă la care nu s-a răspuns deloc din decembrie 1989 până azi: „Cine-a tras în noi după 22?”. Investigațiile sale arată că teroriștii din decembrie 1989 au fost ofițeri ai Securității, membrii unei armate clandestine loiale lui Ceaușescu care, prin crimele săvârșite, prin panică și teroare create, urmau un plan de dinainte stabilit de a-l readuce la putere pe dictator.
Teza cercetărilor lui Andrei Ursu este simplă. Până acum, toate investigațiile făcute de instituțiile abilitate ale statului român (procuratură, parchetele militare), privind vinovăția asasinilor din decembrie 1989, au mers pe piste false. Ele au acreditat naraţiunile dezinformării menite să disculpe principala instituţie represivă a dictaturii comuniste: Securitatea.
În opinia lui Andrei Ursu, toate aceste dezinformări, perpetuate timp de peste trei decenii de la Revoluția Română din 1989 până azi în mass-media și în opinia publică, au oferit tot felul de indicii false despre autorii crimelor împotriva civililor. Unele dintre aceste dezinformări arătau că asasinatele ar fi fost puse la cale de un grup de complotiști și trădători condus de Ion Iliescu și susținut de sovietici. Altele atribuiau vinovăția unor agenți ai serviciilor secrete străine. Existau și versiuni care culpabilizau armata română, declarând-o unica responsabilă pentru uciderea demonstranților din decembrie 1989. Andrei Ursu infirmă în cărțile sale toate aceste teorii.
Pe baza documentelor din arhive, a documentelor judiciare din dosarele revoluției care conțin depoziții ale unor martori ocular ai evenimentelor sângeroase din decembrie 1989, autorul a ajuns la concluzia că teroriștii au existat. Ei au ucis oameni nevinovați conform unui plan stabilit cu mult înainte de declanșarea Revoluție Române anticomuniste. Acești teroriști au fost văzuţi, fotografiaţi, unii arestaţi sau chiar uciși de armată. Andrei Ursu spune că ei au făcut pate dintr-o reţea a Securităţii și au făcut atât victime directe, cât și indirecte, prin acte de diversiune. Iar foștii responsabili din Securitate au încercat ulterior, în mare parte cu success, să șteargă vinovăția acestei instituții represive.
Teroriștii din decembrie 1989 făceau pate dintr-o reţea a Securităţii și au făcut atât victime directe, cât și indirecte, prin acte de diversiune. Foștii responsabili din Securitate au încercat ulterior, în mare parte cu success, să șteargă vinovăția acestei instituții represive.
Ca să fugă de răspunderea în fața justiției, acești responsabili din fosta Securitate au create, pe scară largă, prin diverse studii publicate și prin apariții în presă, o realitate explicativă paralelă, disculpantă. Au create perdele de fum pentru a nu se mai afla că securiști loiali lui Ceaușescu au fost cei care au ucis oameni nevinovați.
Andrei Ursu spune clar că nu „agenturile străine”, nici iredentişti maghiari sau o nebuloasă conspiraţie KGB-GRU prosovietică ar fi create panică, haos și ar fi asasinat civilii în timpul revoluției antiocomuniste din 1989. El dovedește în studiiile sale că teroriştii au fost de fapt ofițeri ai Securității care au tras în populație din vile conspirative, din poduri de case, de pe acoperişurile sau în apartamentele unor blocuri de locuinţe, în special în jurul obiectivelor majore ocupate de revoluţionari sau de Armată. Erau îmbrăcați în civil sau în combinezoane negre, se deghizau purtând mai multe rânduri de haine şi aveau la ei legitimaţii pe care scria USLA sau Direcţia a V-a a Securității.
Andrei Ursu este fiul disidentului anticomunist Gheorghe Ursu, ucis în beciurile Securității, în noiembrie 1989. A fost directorul științific al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989. Este membru fondator al Fundației „Gheorghe Ursu”. Este interesat de problematica istoriei represiunii din perioada comunistă și a Revoluției. A publicat, la Editura Polirom, volumul ”Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989” (în colaborare cu Mădălin Hodor, prefaţă de Dennis Deletant, 2019) și ”Căderea unui dictator. Război hibrid și dezinformare în Dosarul Revoluției din 1989”. A fost distins cu Premiul Noii Reviste de Drepturile Omului (2017) și Premiul GDS (2000). El a avut amabilitatea să ofere un interviu în exclusivitate pentru Euronews România.
Andrei Ursu: ”Ceaușescu a preluat de la alții acest model de armată clandestină”
Bogdan Rădulescu: După mai bine de trei decenii de la revoluția anticomunistă din 1989 persistă o întrebare care nu și-a găsit răspuns nici acum: cine erau teroriștii care au tras în plin în populație și au ucis peste o mie de persoane, la Timișoara, București, Sibiu dar și în alte localități din țară ? În presă au apărut tot felul de variante mai mult sau mai puțin credibile.
Andrei Ursu: Da, știu. Vă referiți la narațiunile care se vehiculează cu privire la vinovăția celor care au săvârșit crime. Vorbim de victimele și de crimele de la Revoluția Română din 1989. Cine a tras în noi? Iată, o întrebare care a fost dureroasă pentru poporul român fiindcă revoluția din decembrie 1989 reprezintă un act fondator al democrației române după căderea comunismului. La această revoluție au murit 1200 de oameni, mulți dintre aceștia după fuga dictatorului din 22 decembrie, după victoria – aparent cel puțin - a Revoluției Române. S-a tras asupra demonstranților și tirurile asupra lor nu au fost explicatre clar nici până ăn ziua de azi. Dar, atunci, în primii ani după revoluție, se știa cine au fost teroriștii care au ucis civili nevinovați după ziua de 22 decembrie 1989. Marea majoritate a populației de la acea vreme, armata de atunci și conducerea FSN (Frontul Salvării Naționale), toți știau că acei teroriști au fost de fapt niște luptători de gherilă urbană care au tras în populație într-un mod ascuns, din case conspirative, din poziții-cheie de tragere. Toți acești trăgători, sau teroriști cum au mai fost numiți, au fost asimilați cu Securitatea. Exista un plan de rezistență a lui Ceaușescu. Întrebarea este: ce prevedea acest plan? El presupunea începerea unei lupte ascunse, disimulate, de către o rețea de rezistență armată, loială lui Ceaușescu, bine pregătită. Existența acestei rețele a fost foarte clar demonstrate și documentată.
Această rețea de luptători de rezistență era croită după un model de armată pe care nu l-a inventat Ceaușescu. Am studiat lucrurile aceastea, iar ele sunt deja cunoscute. Mulți dictatori au avut în sprijinul lor astfel de armate secrete (în engleză ”stay-behind army” – o armată clandestină utilizată în cazul unei ocupații ulterioare a inamicului, constituind baza unei mișcări de rezistență, spionaj și sabotaj în spatele liniilor inamice). În cazul în care dictatorul pierdea puterea, armata îl apăra din clandestinitate și făcea toate eforturile să îl readucă la putere.
Această armată clandestină a lui Ceaușescu trăgea din case conspirative aflate la etajele superioare ale unor blocuri din jurul unor unități militare, din jurul Comitetului Central, al televiziunii și radioului de stat, al consiliulor județene din orașele în care a acționat. Această rețea, loială dictatorului, pe care cei din Securitate o numeau de ”rezistenți”, avem indicii că ar fi purtat numele de ”Rețeaua S”.
Ceaușescu a preluat de la alții acest model de armată clandestină. Există în acest sens documente în arhivele fostei Securități și la CNSAS care demonstrează exact ce s-a văzut cu ochiu liber în zilele revoluției de acum acum 34 de ani. Este vorba despre o rețea care trebuia să tragă din locații ascunse și care erau case conspirative ale Securității. Multe dintre aceste locații se aflau în blocuri înalte din jurul obiectivelor strategice civile. Erau case conspirative aflate la etajele superioare ale unor blocuri din jurul unor unități militare, din jurul Comitetului Central, al televiziunii și radioului de stat, al consiliulor județene din orașele în care a acționat această armată clandestină a lui Ceaușescu. Această rețea, pe care cei din Securitate o numeau de ”rezistenți”, avem indicii că ar fi purtat numele de ”Rețeaua S”. Dar, în general, securiștii se refereau la ea – și dispunem de documente în acest sens – îi denumeau pe membrii rețelei ”luptătorii noștri” sau ”rezistenții noștri”. Această armată clandestină avea ca modele de inspirație armata liderului comunist iugoslav Iosip Broz Tito din cel de-al 2-lea război mondial. Aceasta a fost tot o ”stay-behind army”. Era o armată foarte eficace care a stat în spatele frontului german în timpul ocupației naziste. Un alt model de inspirație pentru armata clandestine de rezistenți loiali lui Ceaușescu și Securității era armata comunistă nord-vietnameză de gherilă denumită Viet Cong. În materialele de pregătire ideologică ale Securității mai apare, bineînțeles, și un alt model de inspirație: trupele de gherilă urbană ale lui Fidel Castro și Che Guevara din Cuba.
Andrei Ursu: ”Victimele erau ochite în timpul nopții în așa fel încât să nu se mai ridice de acolo”
Din cine era formată această armată clandestină loială dictatorului Nicolae Ceaușescu?
Nucleul acestei rețele de rezistență loială lui Ceaușescu era format din cadrele ale Securității provenite direct din unitățile ei de luptă, adică din cei care, chiar prin natura meseriei lor, erau foarte bine pregătiți militar: cei din USLA (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă), cei din Direcția a V-a a Securității, membri ai unităților de filaj, unii din cadrul Securității Municipiului București. În cadrul USLA exista o componentă specială denumită USLA-C (”C” vine de la Comando). Membrii USLA-C erau arondați la unitățile de trupelor de securitate din toată țara. Unii dintre membrii acestei rețele de rezistență loiale lui Ceaușescu, formată din cadre ale Securității, acolo unde au acționat în timpul revoluției din 1989, au fost deconspirați. Au fost văzuți și, unii dintre ei, chiar reținuți de revoluționari. Aveau uniforme tip salopetă sau purtau combinezoane negre în general, dar nu totdeauna. Unele erau de culoare kaki. Deseori erau deghizați. Aveau pe ei trei rânduri de haine. Acest lucru s-a filmat în acele zile și s-a putut vedea.
E fără urmă de dubiu că un om care poartă o salopetă neagră deasupra, iar pe dedesubt o uniformă militară, de ofițer sau soldat, iar dedesubt încă un rând de haine civile nu avea altă intenție decât aceea de a se deghiza. Dacă risca să fie prins își putea scoate salopeta sau combinezonul ca să rămână în uniformă militară. Și, în acest fel, se făcea și externalizarea vinovăției. Dacă era prins în uniformă de militar se putea induce ideea că de fapt soldați din armata română au tras ca proștii unii în alții și s-au împușcat. Era totodată un bun pretext pentru a lăsa impresia ca diversiunea ar fi fost creată de fapt de armată, nu de Securitate.
Nucleul acestei rețele de rezistență loială lui Ceaușescu era format din cadrele ale Securității provenite direct din unitățile ei de luptă: cei din USLA (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă), cei din Direcția a V-a a Securității, membri ai unităților de filaj, unii din cadrul Securității Municipiului București.
Care a fost modul de operare al acestor teroriști care făceau parte din rețeaua de rezistență loială dictatorului și care aplica tehnici de gherilă urbană?
Marea majoritate a victimelor de după 22 decembrie 1989, adică în ziua când dictatorul Nicolae Ceaușescu a fugit cu elicopterul de pe clădirea Comitetului Central, au fost oameni care au murit împușcați în cap sau în piept, în inimă, adică împușcați în organe vitale. Cazurile sunt bine documentate din informațiile existente în dosarele revoluției din 1989. Acolo găsim zeci de mărturii, nu doar ale unor revoluționari sau soldați. Acolo există expertizele doctorilor români sau străini care au examinat victimele. Nu există niciun dubiu că victimele erau ucise potrivit expresiei ”punct ochit, punct lovit”. Victimele erau ochite în timpul nopții în așa fel încât să nu se mai ridice de acolo. Ca să creeze panică și efectul de teroare.
Gloanțele care au ucis civilii nu erau cele ale armatei, cele clasice de calibrul 7,62 mm. Majoritatea gloanțelor care s-au găsit în cadavrele celor împușcați era de calibrul 5,5 și gloanțe expolzive de tip dum-dum (gloanțe speciale fabricate încât să explodeze în momentul atingerii țintei, provocând răni interne grave în corpul celor împușcați). Acest tip de muniție dum-dum nu se afla în dotarea armatei române. Pe plan internațional era și interzisă folosirea unor asemenea gloanțe. Erau interzise de către Convenția de la Geneva. Am găsit și sursa acelor gloanțe explozive dum-dum. Eau produse la Uzina Mecanica Sadu din județul Gorj sub acoperirea că ar fi fost pasămite necesare pentru armele folosite de Nicolae Ceaușescu la partidele sale de vânătoare.
Aceste gloanțe dum-dum erau produse la această uzină și erau ulterior preluate de Securitate. Ele au fost folosite pe scară largă la revoluție în decembrie 1989. Sute de mărturii arată că acești teroriști din rețeaua de luptători loiali lui Nicolae Ceaușescu erau de fapt cadre din Securitate. Acest lucru a fost confirmat și de ultimul șef al Securității, generalul Iulian Vlad (1931-2017). Luptătorii din rețeaua de rezistență loială lui Ceaușescu știau locațiile conspirative ale Securității de unde trăgeau și aveau armamentul specific. Știau tehnici ale luptei de gherilă: trage și fugi, foc cu foc, schimbarea permanentă a poziției de tragere ca să nu fie descoperiți. Dispuneau de ascunzătoare de flacără la gura țevii de armă ca să nu se vadă pe timpul nopții de unde trag. Foloseau metode de conspirare sau de deghizare a atacurilor respective care urmau să creeze teroare și să le ofere și acoperire. Aveau arme cu amortizor. Martorii unor crime au spus că unii civili erau împușcați într-un mod silențios. Focul de armă nu se auzea. Terorișii aveau captatoare de cartușe, astfel încât să nu rămână urme la locul de unde au tras cu arma. Dispuneau de asemenea de dispozitive de ochire pe timp de noapte. Foloseau puști cu lunetă la care aveau atașate dispozitive cu laser sau cu infraroșu, astfel încât puteau să își repereze victimele și pe timp de noapte. De aceea reușeau pe timp de noapte să țintească de la distanță atât de precis. Au ucis oameni împușcându-i direct în cap sau inimă. Pentru soldați era o continuă teroare.
Andrei Ursu: ”Planul era ca acești securiști loiali dictatorului, care au tras în populație, să pară că sunt teroriști străini”
În ziua de 22 decembrie 1989, la ora 12, Nicolae Ceaușescu și soția sa fugiseră cu elicopterul de pe clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Ce mai urmărea până la urmă această armată clandestină, această rețea de teroriști, formtă din cadre ale Securității?
E foarte important să înțelegem care era scopul acestei lupte de rezistență pro-Ceaușescu purtată de cadre din unități speciale ale Securității. După 22 decembrie 1989, după ce Ceaușescu a fugit cu elicopterul, a fost declanșat planul B. Este faza pe care securiștii loiali dictatorului au numit-o faza de intrare în clandestinitate. Această fază presupunea o luptă similară cu represiunea de până atunci, dusă contra demonstranților de la Timișoara și de la București, când Securitatea a tras și a ucis oameni, ca să inspire frică, dar acum nu mai era o confruntare directă cu revoluționarii. Scopul luptei lor, dusă de astă dată în clandestinitate după 22 decembrie 1989, era să creeze frică, teroare, panică, haos. Toate aceste tehnici folosite de ei au fost văzute cum au fost aplicate direct pe teren.
Scopul luptei celor din Securitate, în clandestinitate după 22 decembrie 1989, era să creeze frică, teroare, panică, haos.
Dar ele erau expuse și în planurile teoretice de luptă de rezistență elaborate de Securitate cu mult înainte de izbucnirea revoluției. Această armată clandestină de securiști loiali lui Ceaușescu avea sarcina să creeze condițiile în care populația speriată să intre înapoi în case, așa cum stătuse cuminte timp de 25 de ani, armata să reintre în cazărmi, acolo unde a stat și ea liniștită peste două decenii, iar Ceuașescu să revină la putere. Dar, atenție, fără să se știe că dictatorul a fost readus la putere într-o baie de sânge. Planul era destinat doar să creeze panică și teroare și să nu se știe că cei care le-au creat fac parte din armata clandestină a lui Ceaușescu. Totul trebuia să rămână conspirat.
Această armată clandestină de securiști loiali lui Ceaușescu avea sarcina să creeze condițiile în care populația speriată să intre înapoi în case, așa cum stătuse cuminte timp de 25 de ani, armata să reintre în cazărmi, acolo unde a stat și ea liniștită peste două decenii, iar Ceuașescu să revină la putere.
Scopul până la urmă al acestui plan era acela de a externaliza vinovăția. Să nu se știe că securiștii l-au readus la putere pe Nicolae Ceaușescu într-o baie de sânge și că ei sunt cei care au tras cu armele în populația civilă. Potrivit acestui plan, Ceaușescu trebuia să revină la putere ca un salvator călare pe un cal alb, iar acești securiși din clandestinitate să joace rolul de ”teroriști străini”, aparținând unor agenturi secrete din străinătate. Astfel, eticheta de ”teroriști” putea fi atribuită ulterior revoluționarilor care au dorit înlăturarea lui Ceaușescu de la putere. Nu trebuie uitat: cuvântul ”teroriști” a fost folosit de Ceaușescu întâi pentru a-i discredita pe revoluționarii de la Timișoara care se revoltaseră împotriva regimului comunist.
Scopul acestui plan era acela de a externaliza vinovăția. Să nu se știe că securiștii l-au readus la putere pe Nicolae Ceaușescu într-o baie de sânge și că ei sunt cei care au tras cu armele în populația civilă. Ceaușescu trebuia să revină la putere ca un salvator călare pe un cal alb.
Planul era ca acești străini care au tras în populație să pară că sunt străini: ruși, unguri, Astfel, se putea ”adeveri”, se putea ”demonstra” printr-o mistificare, ceea ce spusese Ceaușescu tot timpul: că agenturile străine vor să distrugă România. De aceea trebuia creat haos și panică prin împușcarea civililor, prin difuzarea în masă de știri false despre otrăvirea apei în orașe, despre existența unor teroriști străini pe teritoriul țării. Să pară că, de fapt, totul era un complot al unor agenturi de spionaj străine (ruși, unguri, ajutați de unii români deveniți ”cozi de topor”) sau o lovitură de stat coordonată din afara României. N-a fost nicio lovitură de stat. Până la urmă poporul român a fost cel care s-a eliberat de dictatura lui Ceaușescu.
Ce s-a întâmplat cu acești teroriști loiali lui Ceaușescu după ce execuția dictatorului?
Pe 25 decembrie 1989, din punct de vedere numeric, focurile de armă asupra populației au scăzut cu 90%. Între 22 decembrie și până pe 25 decembrie seara, când s-a difuzat știrea și imaginile cu execuția soților Ceaușescu, mureau câte 300 de oameni în medie pe zi în România. Au fost înregistrate în total în jur de 1000 de victime. După 25 decembrie, când s-a aflat că Ceaușescu și soția sa au fost executați, numărul de victime a scăzut la câteva zeci. Deci, după această dată de 25 decembrie, numărul focurilor de armă ucigașe a scăzut dramatic. Marea majoritate a luptătorilor securiști, loiali lui Ceauseșcu, și-a dat seama că dispăruse mobilul luptei. Nu mai aveau de ce să mai lupte. Ceaușescu nu mai putea fi readus la putere fiindcă era mort. Când au văzut că Ceaușescu a fost executat, majoritatea din armata calndestină pro-Ceaușescu s-a gândit că lupta se terminase. Atunci au început să se fofileze, să se ascundă, s-au întors la unitățile trupelor de securitate unde erau arondați, fie la unitățile USLA, fie la cele ale Direcției a V-a a Securității. Aceste unități fuseseră preluate de armată. Securitatea începuse să fie controlată de armată. Însă, în mod oficial, abia pe 30 decembrie 1989 Securitatea a trecut sub controlul armatei. Până la urmă, pe 29 ianuarie 1990, fostul șef al Securității, generalul Iulian Vlad, a dat o declarație în fața lui Gheorghe Diaconescu, care era șeful procuratorilor militare de atunci, în care a spus foarte clar cine au fost teroriștii care trăseseră în plin în populația civilă, și anume Securitatea, adică oamenii care se aflaseră sub conducerea lui.
Cine mai poate fi judecat astăzi pentru crimele de la Revoluție?
Aceasta e o întrebare dificilă. Ce se poate face acum ca să recuperăm trecutul, se recuperăm adevărul despre revoluția din decembrie 1989? Mai ales că vorbin despre un moment în care, totuși, au murit 1200 de eroi martiri. Pe ei îi comemorăm an de an. Sunt comemorați din nou și din nou cu sobor de preoți, cu fanfară militară, cu salve de tun. Dar, victimelor de atunci încă nu li se face dreptate. Este o rușine monumentală pentru poporul român până la urmă, dar, în primul rând, pentru clasa politică, pentru instituțiile și pentru justiția din România, fiindcă nu s-a băgat nimeni să îi ancheteze până la capăt pe teroriștii securiști din decembrie 1989 care au comis aceste crime. Toți și-au bătut joc de eroii noștri și își bat joc în continuare de ei. Am propus ca, în sfârșit, în ceasul al doisprezecelea, președintele Klaus Iohannis să ia act de acest imperativ de a se face dreptate adevărată pentru victimele crimelor din decembrie 1989.
I-am spus odată președintelui Iohannis, în decembrie 2019, cu ocazia unei comemorări a celor căzuți la revoluția din decembrie 1989. Eram acolo și am am avut ocazia să vorbesc direct cu domnul președinte Iohannis. Atunci i-am spus: ”Cred că știți, domnule președinte, că la revoluție cei care au tras au fost securiștii, că teroriștii au fost securiști?”. I-am dat cartea mea ”Trăgători și mistificatori” și i-am spus că acolo va găsi un probatoriu covârșitor. Iar domnul președinte Iohannis mi-a răspuns: ”Da, știu!”. Eu cred că este cazul să se formeze un serviciu special în cadrul Parchetului General care să cerceteze crimele împotriva umanității săvârșite în decembrie 1989. Până acum, procurorii militari din secția parchetelor militare au dovedit că nu sunt în stare. Să se creeze echipe formate din procurori noi cinstiți, integri, ajunși pe posturi prin concurs, și care să cunoască bine legislația crimelor împotriva umanității pentru a-i judeca și pedepsi pe criminali din decembrie 1989. Probe pentru judecarea și pedepsirea lor există.
