Călin Georgescu, outsiderul ajuns în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din România, a lansat de-a lungul timpului, în spațiul public, mai multe afirmații pseudoștiințifice. Acestea s-au propagat rapid pe rețelele de socializare, fiind distribuite masiv de către simpatizanții săi. În declarații publice Georgescu a spus, între altele, că apa are o memorie, că ne transmite mesaje și că nu o putem rezuma la formula sa chimică. „Nu știm ce este apa. H2O nu înseamnă nimic.”, „Apa are o memorie, iar prin poluare îi distrugem sufletul”, „Apa este vie și ne transmite mesaje, dar noi nu știm să le ascultăm.”, „Apa este cheia vieții, dar înțeleasă greșit. Este energia subtilă care leagă spiritul de materie.”, a spus Georgescu.
Care este originea acestor afirmații pseudoștiințifice și ce fundament au ele?
„Teoriile” lui Masaru Emoto și Jacques Benveniste
Povestea începe cu un personaj relativ obscur: Masaru Emoto, un om de afaceri japonez, practicant al medicinei alternative și autorul unui bestseller numit „The Hidden Messages in Water” (tradusă și în limba română – „Mesajele ascunse din apă”). Emoto susține în cartea să că emoțiile pot afecta obiectele neînsuflețite și că apa are sentimente. Mai exact, spune Emoto, cristalele care se formează atunci când înghețăm apa își schimbă forma în funcție de cuvintele (sau chiar gândurile) pe care un privitor le transmite. Cartea lui Emoto, vândută în peste 400.000 de exemplare la nivel internațional este plină de fotografii cu cristale de apă strălucitoare care, spune autorul, se formează atunci când vorbim frumos cu apa. Iar atunci când îi adresăm cuvinte jignitoare, cristalele de apă rezultate vor avea un aspect urât.
Mai mult, ne spune Emoto, apa are și gusturi muzicale preferate. Melodii compuse de Mozart sau de Beatles o înveselesc, în timp ce muzica heavy metal o sperie. De vreme ce corpurile noastre sunt alcătuite într-o proporție semnificativă din apă, sugerează Emoto, fericirea personală și chiar pacea mondială depind de cum ne comportăm cu apa.
„Când ai devenit întruchiparea recunoștinței”, scrie Emoto, ”gândește-te la cât de pură va fi apa care îți umple corpul. Când acest lucru se va întâmpla, tu însuți vei fi un cristal de lumină frumos și strălucitor.”
Oricât de ridicole ar suna aceste lucruri, Emoto a găsit rapid o serie de adepți. Convinși de acuratețea afirmațiilor sale sau pur și simplu curioși, oamenii au cumpărat cartea, aceasta devenind un bestseller. De aici și popularitatea acestor așa zise teorii.
Problema fundamentală este însă una evidentă. Afirmațiile lui Emoto nu puteau fi susținute cu dovezi științifice. Emoto susținea că e suficient să scriem cuvinte negative pe un recipient cu apă pentru a schimba proprietățile fizice ale apei din recipient, lucru care ar fi aruncat în aer fundamentele de bază ale științei moderne.
Deși nu este nimic greșit în a pune la îndoială anumite aspecte ale cunoașterii științifice, ipotezele de lucru trebuie în final să fie în final validate empiric. Problema lui Emoto era tocmai aceea că teoriile sale nu puteau fi validate. De exemplu, cercetările lui Emoto sunt criticate în mod universal de comunitatea științifică pentru metodologia deficitară și nu pot fi replicate atunci când sunt utilizate metode adecvate. Procesul folosit de Emoto a fost unul pseudoștiințific încă de la început: acesta și-a format inițial concluzia pe care a încercat fără succes să o valideze științific, în loc să accepte că premiza de bază era greșită (apa nu are sentimente).
Aici l-am mai putea menționa și pe Jacques Benveniste, un imunolog francez și teoria sa controversată privind „memoria apei”. Într-un articol publicat în revista „Nature”, în anii ‘80, Jacques Benveniste și echipa sa au susținut că apa ar putea păstra o „amprentă” a substanțelor care au fost dizolvate în ea, chiar și atunci când aceste substanțe sunt diluate până la punctul în care nu mai rămâne nicio moleculă detectabilă din ele. După publicarea articolului în „Nature”, editorul revistei, John Maddox, a inițiat o investigație. În experimente succesive, folosind metode specifice cercetării științifice, efectul numit de Benveniste „memoria apei”, nu a mai putut fi confirmat. Maddox a concluziat ulterior că Benveniste s-a folosit de experimente nefiabile din punct de vedere științitic, iar doi dintre cercetătorii lui Benveniste erau plătiți de compania homeopatică franceză Boiron.
Post-adevărul
Cum au ajuns teoriile pseudoștiințifice ale lui Masaru Emoto și Jacques Benveniste să fie atât de răspândite și preluate inclusiv de personaje precum Călin Georgescu? Răspunsul nu este unul simplu și ar necesita o explicație amplă.
În linii mari, un factor care contribuie la răspândirea conspirațiilor, a teoriilor pseudoștiințifice, a dezinformării etc., îl reprezintă modul în care oamenii se raportează astăzi la adevăr, inclusiv la adevărul științific. Oxford Dictionaries spune că post-adevărul (cuvântul anului 2016), „se referă la sau denotă circumstanțe în care faptele obiective au o influență mai mică în formarea opiniei publice decât apelurile la emoții și credințe personale”. Adevărul devine subiectiv, influențat de prejudecăți, emoții, percepții personale etc.
În lucrarea sa din 2018, „The Death of Truth”, Michiko Kakutani identifică mai multe motive aflate în spatele asaltului din prezent asupra adevărului, aproape peste tot în lume: declinul rațiunii, războaiele culturale, ascensiunea subiectivității și a rețelelor de socializare, tribalizarea, deficitul tot mai mare de atenție a publicului, propaganda și fake news-ul. Teoriile pseudoștiințifice ale lui Emoro nu puteau fi preluate și diseminate, inclusiv de către figuri precum Călin Georgescu, în lipsa unui context în care liniile dintre adevăr și minciună sunt tot mai neclare. Astăzi avem însă exact contextul necesar pentru că aceste teorii pseudoștiințifice să fie vândute publicului drept „adevăr obiectiv”.
