Privilegiată la începutul regimului comunist, clasa muncitoare din România a fost cea care a ajuns în final să se revolte împotriva sistemului și conducătorilor lui și să îi răstoarne. Lipsurile pe care oamenii le îndurau, mai ales spre sfârșitul anilor `80, erau o realitate paralelă cu ceea ce se prezenta în mass-media acelor vremuri. În plus, paradele și defilările, inclusiv cele de 1 mai, arătate festivist la televizor, reprezentau o corvoadă pentru muncitorii obligați să ia parte la ele.
Nemulțumirile s-au accentuat în anii `80
În anii ’70, relația dintre muncitori și regimul comunist dă primele semne de degradare. O grevă a minerilor care are loc în anul 1977 la Lupeni este primul semn de revoltă. Este rezolvată rapid prin intervenția directă a lui Nicolae Ceaușescu. Nemulțumirile se accentuează în anii `80, iar cel mai violent moment în care cetățenii și regimul intră în coliziune, în afara Revoluției din 1989, este Revolta Muncitorilor de la Brașov din 1987. Iacob Dănuț și Mihai Macovei aveau sub 20 de ani și erau angajați la Uzina de Autocamioane „Steagul Roșu”, când a început Revolta.
”Lipsa de orizont, de viitor. Una învățam în școală, alta am făcut când am intrat în câmpul muncii, ca să zic așa. Eram lipsiți de orice bunuri. Mai ales că ceea ce reușeam să auzim la Europa Liberă sau să mai vedem prin filme pentru noi părea ceva de vis. Când am prins oportunitatea, ne-am manifestat toate nemulțumirile,” a spus Iacob Dănuț, vicepreședinte Asociația 15 noiembrie 1987 Brașov.
”Ne-a ajuns cuțitul la os în clasa muncitoare. Au fost multe lipsuri, s-au acumulat. Începând cu căldură, apă caldă, curent, apă curentă. Toate erau cu porția, cu rația, mâncarea raționalizată. Eu lucram în turnătorie, ei au venit din alte secții. Au venit din alte secții să iasă toată uzina, toată muncitorimea să cerem socoteală celor care erau conducerea uzinei,” a spus Mihai Macovei, membru Asociația 15 noiembrie 1987 Brașov.
Odată cu instaurarea regimului comunist, clasa muncitoare a beneficiat de un statut social aparte, privilegiat. Lucrătorii aveau acces la cantități mai mari din bunurile de larg consum, precum pâinea sau zahărul, chiar și atunci când erau distribuite pe cartelă. Aveau și alte privilegii, precum accesul preferențial la studii superioare, dar și la vacanțe în stațiunile de la munte sau de pe litoral.
”O dată cu evoluția regimului, relația asta se rodează. De ce? Pentru că regimul se stabilizează, își creează inclusiv o intelighenție care își făcuse studiile în cadrul regimului comunist, iar muncitorul nu neapărat că devine devalorizat, însă nu mai este valorizat așa cum era valorizat la început regimului,” a explicat Ștefan Bosomitu, istoric ICCMER.
Sărbătoarea și-a pierdut semnificația pentru muncitori
Ziua de 1 Mai, care după 1948 a fost confiscată de Partidul Comunist, iar în anii 80 s-a transformat într-o celebrare a dictatorului, și-a pierdut semnificația pentru muncitori. Mulți dintre aceștia resimțeau și scăderea acută a calității vieții care s-a petrecut între anii 70 și anii 80 când raționalizarea alimentelor și serviciilor atinsese apogeul.
”Atunci eram obligați – ieșeam în stradă – cântam <Traiască comunismul>, <Trăiască Ceaușescu>, sloganuri de genul ăsta. Urât! Erai obligat, nu venea nimic din inimă. Nu mergea nimeni de plăcere. Poate doar cei care se aflau în funcțiile de conducere,” a explicat Iacob Dănuț, vicepreședinte Asociația 15 noiembrie 1987 Brașov.
”În anii 80 sărbătoarea de 1 mai este golită cu totul de conținut și nu mai reprezintă decât un prilej prin intermediul căruia nici partidul nu mai e important. Tot ce e important e Nicolae Ceaușescu și cultul personalității acestuia,” a spus Ștefan Bosomitu, istoric ICCMER..
Ziua Internațională a Solidarității Celor Care Muncesc a început însă să fie sărbătorită în România încă din 1890. În perioada interbelică, social-democrații, dar și comuniștii își revendicau această sărbătoare.
