Moartea lui Nicu Covaci a lăsat un val de doliu în lumea muzicii și culturii din România. Fondatorul trupei Phoenix, care s-a stins la 77 de ani, a lăsat în urmă o carieră de 62 de ani.
Generații întregi au ascultat și ascultă această operă care rămâne eternă. Cei care l-au cunoscut și care i-au fost apropiați au ținut să-l povestească pe marele Nicu Covaci, să vorbească despre el în termeni extrem de emoționanți, despre bagajul cultural imens pe care Covaci l-a lăsat.
Printre ei se numără și Radu Nema, regizorul care a lucrat la filmul documentar Phoenix.
Radu Nema: "Despre Nicu Covaci nu se poate vorbi la trecut și nici la prezent, ci doar la viitor"
Cristian Radu Nema, regizorul documentarului Phoenix: "O pierdere pentru cultura română și europeană și pentru noi, ca români, dincolo de muzica rock. Muzica rock face parte din cultură, cultura face parte din noi, ca identitate. Această pierdere este o pierdere umană, pentru că noi l-am câștigat pe Nicu Covaci. Despre el nu se poate vorbi la trecut sau la prezent, ci doar la viitor.
Toate proiecțiile pe care le-am avut în țară și în străinătate cu prezența lui, el nelipsind la absolut niciuna, au fost încheiate cu această idee: despre Phoenix se poate vorbi doar la viitor. E un fenomen care e dintotdeauna în noi. Noi l-am descoperit în 1962 și spunem: 'gata, s-a încheiat în 2024.' Nu se va încheia niciodată. Ținând cont de modul în care este ca noi, ca identitate, este impropriu spus că a avut doar o anumită perioadă.
El oricând poate fi pus lângă marile genii ale noastre, lângă Eminescu, lângă Porumbescu, fără nicio ezitare și cu toate argumentele. Am avut, la un moment dat, Eminescu, bătrânul Phoenix și am avut un afiș cu Eminescu față în față cu Covaci. Și lumea a spus că 'îl pui în fața lui Eminescu pe Covaci'?. Cel puțin acolo îl pun. Acum, cu atât mai mult îl pun.
În finalul filmului, în câteva rânduri ale lui Eminescu, spune că ideea e că el moare azi în forma-i, dar ideea, chiar și de vrea, e că nu poate să mai moară. Acesta este Nicu Covaci. Și de vrea, el nu poate să moară. El a creat mult prea multă bucurie tuturor, nouă, cei care am fost în anii în care el a fost pe scenă. Și ceea ce reușește să facă este să creeze bucurii și de astăzi încolo, prin faptul că acea creație, nu doar că e nemuritoare și neegalabilă, dar în paralel cu arta cinematografului, prin care am reușit să punem pe ecran ceea ce ei au făcut în toate perioadele existenței lor ca trupă, noi am încercat să dăm șansa celor care vor veni după noi să trăiască ceea ce au trăit cei din anii 60-70-80.
Asta e puterea unui artist, în esența definiției artistului. România, în ultimele sute de ani, nu știu dacă a avut, pe degete, artiști, în sensul de a fi și creatori, în sensul de creatori. El a fost unul dintre aceste tipuri de artiști."
- Printre cele mai recente înregistrări ale lui Nicu Covaci cu Phoenix se numără albumele „Eminescu Eternul Phoenix - Simboluri ale imaginarului eminescian în muzica românească” (2018), „The 80's” (2019), „Remastered Tape” (2020).
M. Baniciu: "El m-a scos din școală și m-a pus pe scenă"
În direct la Euronews, Mircea Baniciu și-a exprimat și el regretul profund pentru pierderea lui Nicu Covaci, coleg de trupă și muză inspirațională pentru el și pentru multe generații.
Mircea Baniciu: "Dumnezeu să-l odihnească. Am fost o perioadă solistul, dar eu spun că perioada cea mai bună, în care s-au făcut lucrurile cele mai frumoase. Din păcate, noi nu ne-am prea înțeles în ultima vreme, urmând ca abia în ultima perioadă a vieții lui să ne întâlnim, mai apropiați fiind. Pentru că toată lumea ne spunea. Sunt momente în care lucrurile trebuie repuse în pagină.
Îmi pare rău că s-a dus atât de repede. Mulți dintre prietenii noștri ne spun: 'voi ați fost Beatles-ul României'. Cred că nu au fost departe de adevăr. Momentele noastre au fost aproape inegalabile, pentru că un asemenea fenomen ar fi, în principiu, greu de egalat. Asta din cauza energiei lui Nicu, care a condus ideile și tot ce s-a făcut într-o anumită perioadă. Și după aceea. Pentru că el a încercat să construiască în continuare câte ceva.
Eu mă bucur că a încercat și a trăit intens și arzând până în ultima clipă. Cu siguranță că a făcut foarte multe și, din păcate, lucrurile cele mai apropiate de Phoenix nu au avut un ecou favorabil, mai ales în ultima vreme. S-au întâmplat niște lucruri pe care noi, cei din prima echipă, le-am acceptat sau le-am acceptat mai puțin, dar Nicu Covaci rămâne pentru noi omul cu care am început fenomenul acesta extraordinar, cu care am avut cele mai frumoase momente, cei mai frumoși ani. Eu pentru asta îi mulțumesc.
Eu eram astăzi, poate, un arhitect într-un birou de arhitectură, eram cu totul și cu totul altceva decât cum a fost să fie. Iată-mă pe scenă - și acum sunt într-un spectacol - și pot să vă spun că lui îi datorez schimbarea asta de macaz. El m-a scos din școală și m-a pus pe scenă. A fost un lucru extraordinar, nu mă așteptam să mă țină atât de mult. Eu i-am și mărturisit-o de nu știu câte ori: lucrurile pe care tu le-ai făcut pentru gașcă, pentru noi, pentru prietenii tăi, au fost aproape de inegalat, pentru că ne-au schimbat viața tuturor.
Eu îi mulțumesc acum, acolo unde este, pentru tot ce a făcut, pentru perioada noastră de glorie și nu numai, pentru faptul că noi mai existăm pe scenă. Phoenix a fost și va mai rămâne ceea ce sunt convins că trebuia să fie."
Moment memorabil cu Nicu Covaci protagonist, povestit de Radu Nema
Radu Nema: "O întâmplare frumoasă? Fiecare secundă trăită cu el. Au fost milioane, zeci, mii, în acești doi ani în care am promovat acest film, în care Covaci a reușit să transmită o bucurie, o bucurie dublă, spune el. Au fost momente de genul acesta, vreau să le aștern, dar doar când va fi momentul, în vizual și în text public.
Una dintre ele: a venit o tânără la el și avea o partitură, era studentă la Conservator, și l-a rugat să-i semneze pe partitură. După ce a semnat, nu numai că a izbucnit în plâns și i-a pupat mâna, dar i-a spus că, în momentul în care i-a semnat acea partitură, a simțit ca și cum ar fi acea partitură pe care un arhiereu o dă la sfințirea unei biserici, pe masa unui altar, iar înainte este semnătura Înalt prea sfințitului locului. Și a făcut comparația asta. Pe mine m-a îngenuncheat comparația asta.
De nivelul acestei întâmplări au fost majoritatea, până la puterea lui de a fi om. Și Covaci a fost un zeu. Și fiind un zeu, prin mărinimia lui, el a concertat, a băut cu noi o bere, în asta constă mărinimia lui și infinitatea aceea de a fi lângă celălalt, a avut o umanitate ieșită din comun, o umanitate în care tu, ca individ care în viața publică poți fi oricine, ca identitate, în fața lui, aproape toți se anulau.
Eu am fost martor la toate întâmplările și întâlnirile pe care el le avea cu oameni simpli. În fața lui, nimeni nu și-a permis să spună: uite cine sunt eu. Iar această calitate pe care el o avea, dincolo de calitatea de creator, este o complementaritate foarte greu de întâlnit la un artist. Și aici nu vorbim de România, ci vorbim de nivel internațional.
A trebuit să meargă acolo (n.r.: să fugă în Germania, în 1977). El nu știa că avea să se întâmple Revoluția din 89, dar a trebuit să plece, să moară și să renască odată cu Revoluția, pentru că Revoluția română, păstrând proporțiile, el la rândul lui, cu revenirea lui în 90, a dat românilor acea speranță prin redevenirea și regăsirea identității pe care românii o pierduseră.
Coincidența e asta că, în 90, Phoenix s-a întors. Poate că evoluția lor nu este atât de importantă ca narațiune, în costrucția întreagă a perioadei 60-70, ci acea imposibil de imaginat forță pe care ei o aveau în anii 90 și speranța care era în ochii tuturor cei din public, acea speranță pe care o regăseai în ochii tuturor, acolo este Phoenix. Ei s-au întors după 13 ani și au fost mai abitir decât în perioada 70. De ce? Pentru că au confirmat eternitatea creației lor. El a trebuit să plece acolo ca să vadă ceea ce s-a întâmplat."
Artistul de 77 de ani s-a stins din viață din cauza agravării unor probleme de sănătate. El suferise o operație pe creier, din cauza unei tumori.
