În 1973 un mic submersibil canadian cu două persoane la bord era ridicat la suprafață de către nava-mamă în largul coastelor irlandeze. Lucrurile nu s-au desfășurat însă conform planului. O trapă s-a deschis din greșeală umplând o parte a submersibilului cu două tone de apă. Ca urmare, submersibilul s-a scufundat instantaneu până la o adâncime de aproximativ 480 de metri.
Totuși, trei zile mai târziu, la 1 septembrie 1973, submersibilul a fost scos la suprafață, iar Roger Chapman și Roger Mallinson au scăpat cu viață ca prin urechile acului. Aceasta avea să rămână în istorie drept operațiunea de salvare desfășurată la cea mai mare adâncime.
Cincizeci de ani mai târziu, submersibilul Titan, având la bord cinci persoane, este dat dispărut probabil la o adâncime mult mai mare. Acesta a pierdut contactul cu nava-mamă, după aproape două ore de la scufundare. Obiectivul său era să ajungă la epava Titanicului aflată la o adâncime de aproximativ 3.800 de metri.
Operațiunea de salvare a submersibilului Pisces III
Submersibilul lui Chapman și Mallinson, Pisces III, era un vehicul cu două compartimente care efectua o misiune de rutină pentru instalarea unui cablu maritim. În timp ce era tras la suprafață de nava mamă, Vickers Voyager, trapa compartimentului din spate a fost deschisă involuntar, inundând complet acea parte a navei. Submersibilul s-a scufundat instantaneu pe fundul apei, la o adâncime de 480 de metri, iar echipajul a rămas cu oxigen pentru doar 72 de ore.
Cei doi membri ai echipajului erau profesioniști în domeniul maritim, servind în marina britanică. Ei au beneficiat și de faptul că nu au pierdut comunicațiile, ceea ce le-a permis să le spună colegilor de la suprafață că se aflau "într-o stare fizică bună, cu apă suficientă și puțină mâncare", potrivit unui raport al marinei americane, care a participat la salvare.
Operațiunea de salvare a început aproape instantaneu. Salvatorii le-au cerut celor doi să își prelungească rezervele de oxigen rămânând "cât mai inactivi posibil". Asta însemna că abia dacă vorbeau sau se mișcau. Această strategie le-a permis să își prelungească oxigenul de la 72 de ore la aproximativ 84 de ore. Când submersibilul a fost adus în cele din urmă la suprafață, cei doi mai aveau oxigen pentru aproximativ 12 minute, potrivit The Washington Post.
Operațiunea de găsire a submersibilului Titan
Există însă diferențe fundamentale între cele două operațiuni. Prima ține de localizare. Submersibilul Titan este dat dispărut într-o zonă de mărimea statului Qatar. De asemenea, salvatorii nu știu dacă submersibilul se află la suprafață, pe fundul oceanului sau undeva la mijlocul distanței. Dacă s-ar localiza pe fundul oceanului, atunci vorbim de o distanță de aproape 8 ori mai mare față de operațiunea de salvare a submersibilului Pisces III.
Totodată, spre deosebire de operațiunea de salvare din 1973, cei de pe Titan au pierdut orice fel de comunicații cu nava-mamă.
