„Nu mergi singur. Stai că vin și eu cu tine!” i-a spus Leontina Bânciu soțului ei în seara zilei de 17 decembrie 1989. Câteva ore mai târziu și-a pierdut viața, împușcată fără milă în spate, de soldații aduși în Piața Operei din Timișoara.
De 30 de ani, Ioan Bânciu vine la locul în care se află rămășițele soției sale. Nu în Timișoara, ci în București, acolo unde regimul comunist a ales să ducă multe dintre victime în încercarea de a șterge orice urmă a crimelor din acele zile.
„Ne-au așteptat cu armele”
La 49 de ani, Leontina a murit în brațele soțului ei pe 17 Decembrie 1989.
Ioan Bânciu, vicepreședintele Memorialului Revoluției: „Pe podul Decebal ne-au așteptat cu armele. Au blocat trecerea pe două rânduri, cu armele îndreptate spre noi. Când am mers cei 10.000 (n. red. de oameni), eu eram în al optunea sau al zecelea rând, cu soția, braț la braț. Au tras în plin și toți cei care au fost în față au căzut.”
Biserica suspendată din Popești Leordeni este un monument construit pentru a comemora primele victime ale Revoluției din Timișoara. 43 de timișoreni au fost aduși la crematoriul din București, iar rămășițele lor au fost aruncate în canal.
Ioan Bânciu, vicepreședintele Memorialului Revoluției: „Oficial, se zice că aici au aruncat cenușa (n. red. soției mele), în gura de canal. Deci au fost arși la crematoriu, iar cenușa a fost aruncată pe ascuns în această gură de canal de care am aflat abia în 1991. Deci după un an și jumate ne-au spus de această gură de canal.”
Pelerinajul familiilor eroilor de la Timișoara
În fiecare an, familiile eroilor de la Timișoara pornesc într-un pelerinaj pe drumul pe care l-au parcurs, pentru ultima dată, și cei dragi lor.
În seara de 19 decembrie pleacă spre București, iar în data de 20 decembrie îi comemorează pe martirii Revoluției timișorene, data în care se presupune că au fost aruncate rămășitele victimelor.
„Este o durere cumplită, care m-a marcat”
Soțul Mihaelei, Alexandru, avea doar 43 de ani când soldații au tras în el. Timp de două zile a stat internat în spital, dar niciun doctor nu a vrut să-i spună nimic despre starea lui de sănătate. Mihaela nu mai știa dacă soțul ei trăiește sau nu. Apoi spitalul a fost înconjurat de armată. 17 decembrie a fost ultima zi în care l-a mai văzut. La 33 de ani de la Revoluție, durerea este la fel de puternică.
„Nu am cuvinte să spun. Este o durere cumplită, care m-a marcat și va rămâne așa până voi închide ochii. E o durere cumplită. Nu se poate spune. Faptul că l-au furat din spital alături de celelalte 43 de cadavre și i-au adus la București, i-au ars și le-au aruncat cenușa într-o gură de canal, asta e dureros”, spune Suteu Mihaela Ferkel, soția lui Alexandru.
66 de persoane și-au pierdut viața pe 17 decembrie în Timișoara. Trei zile mai târziu, orașul a devenit prima regiune eliberată de comunism din România.
