În urmă cu 33 de ani, Timișoara devenea primul oraș eliberat de comunism. Sute de oameni au plătit, însă, cu viața. La acel moment, spitalele au fost pline. „A apărut apocalipsa”, își aduce aminte Horia Pleș, actualul șef al secției de neurochirurgie de la Spitalul Județean din Timișoara, pe atunci în vârstă de 35 de ani. Timișorenii mureau pe holuri, în așteptarea unui loc în sala de operație.
În câteva ore, la urgențe au ajuns 300 de oameni împușcați
„S-au auzit vuiete, în jurul orei patru, urlete, primele focuri de armă. Țin minte și acum primul soldat împușcat care a venit la noi a fost un militar din Comenduire, împușcat în spate. Când a început să se însereze, a apărut apocalipsa. În decurs de patru ore, au venit în jur de 300 de oameni împușcați. Țin minte, era un medic arab, nu mai știu din ce țară, care stătea într-un colt, palid și tremura. Eu i-am spus: măi, dar de ce ești așa șocat, că ești obișnuit cu războiul, că la voi este război. El a zis, da, la noi este război, dar niciodată împușcați și atâția morți într-o singură zi.”
„Oamenii erau aduși și de Serviciul de Ambulanță, dar în principal de privați. Era întuneric, se loveau mașinile între ele, toate în grabă să aducă răniții, să-i lasă și să fugă de frică. Pentru că se trăgeau, auzeam cum se trage peste tot în Timișoara. A venit un elicopter care a tras din aer în mașinile care aduceau răniți și-atunci debandada a fost și mai mare.”
Spitalul era „o închisoare”
Actualul șef al secției de neurochirurgie de la Spitalul Județean din Timișoara a povestit cum se ascundeau de gloanțe și că mulți pacienți nici măcar nu au ajuns să fie operați, deoarece au murit așteptând intervenția.
„Noi având Neurochirurgia blocul operator spre heliport și cu geamurile spre heliport și țin minte când se trăgea, fugeam și ne ascundeam după pereți, să nu intre gloanțele prin geamuri. N-am avut foarte mulți pacienți pe care a trebuit să-i operez deoarece unii au murit așteptând intervenția operatorie.”
Doctorul Horia Pleș spune că spitalul era „o închisoare”, iar personalul nu se uita nici pe geam, de teamă.
„Sunt asistente în blocul operator care lucrează și astăzi care au stat aproximativ două săptămâni în spital fără să plece. Noi eram, de fapt, ca într-o închisoare mare. Am fost înconjurați de forțele de ordine și ne era și frică să ne uităm pe geam să nu ne vadă că ne uităm la ei și să îi recunoaștem. Pentru că pe timpul ăla am recunoscut o mulțime de oameni care înainte circulau normal pe stradă și acum erau cu pistolul mitralier în mână, în civil.”
