România, condamnată de CEDO după ce a revenit asupra unor condamnări istorice pentru crime legate de Holocaust

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a condamnat marţi România în cazul revenirii asupra unor condamnări istorice pentru crime legate de Holocaust. Judecătorii au luat această decizie ca urmare a rejudecării și achitării în anii 1990 a doi ofiţeri, condamnaţi în anii 1950 pentru crime de război şi crime împotriva umanităţii, a anunţat instanţa europeană într-un comunicat, citat de Agerpres.

Reclamanții sunt Leonard Zăicescu şi Ana Fălticineanu, doi cetățeni români născuți în anul 1927 şi, respectiv, în anul 1929. Aceștia locuiesc în Bucureşti, sunt evrei şi supravieţuitori ai Holocaustului.

Cazul Zăicescu şi Fălticineanu contra României vizează rejudecarea şi achitarea în anii 1990 a doi ofiţeri. Ei au fost condamnaţi în anii 1950 pentru crime de război şi crime împotriva umanităţii săvârşite prin implicarea lor, printre altele, în persecuţia evreilor români în anul 1941, în special prin participarea lor în pogromul din Iaşi, preucum şi prin plasarea unui mare număr de evrei în ghetouri, situație în care s-au aflat Leonard Zăicescu şi Ana Fălticineanu.

Ofițerii au fost condamnați după ce de-Al Doilea Război Mondial

Potrivit sursei citate, cei doi ofiţeri, prezentaţi doar cu iniţialele lor, respectiv R.D. (locotenent-colonel şi fost şef de secţie în Marele Cartier General al Armatei) şi G.P. (locotenent-colonel sub comanda directă a lui R.D.), au fost condamnaţi de instanţe ale Tribunalelor Poporului, care au fost înfiinţate în 1945 pentru a urmări penal şi a pedepsi, alături de alte crime, şi masacrul populaţiei evreieşti, au precizat reprezentanții CEDO.

După prăbușirea comunismului, au fost redeschise în anii 1990 mai multe procese penale referitoare la crime de război, inclusiv cele care îi vizează pe R.D. şi G.P. Între timp, ambii ofițeri au decedat, iar condamnările acestora au fost anulate de către Curtea Supremă de Justiţie.

Instanța i-a achitat pe cei doi ofiţeri de Armată, invocând faptul că aceştia ar fi fost simpli executanţi ai ordinelor superiorilor privind deportarea evreilor români şi nu ar fi avut nicio implicare în masacrele evreilor, care ar fi fost efectuate doar de trupele germane.

Aceste procese ar fi avut loc în şedinţe publice cu desemnarea unor reprezentanţi legali pentru cei doi militari decedaţi. Dosarele au fost depuse mai mulţi ani în arhivele serviciilor secrete şi ulterior în arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS).

Cum au aflat supraviețuitorii Holocaustului de achitarea celor doi ofițeri

Leonard Zăicescu şi Ana Fălticineanu au aflat din întâmplare despre procedurile de achitare, în cadrul unei conferinţe organizate de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel" (INSHR-EW) în 2016. Reclamanţii susțin că au încercat fără succes să obţină acces la dosare prin intermediul instanţelor. În cele din urmă, aceștia au obţinut copii ale dosarelor respective prin eforturile făcute de reprezentanții INSHR-EW.

În cererea care a fost depusă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 14 iulie 2016, bazându-se pe Articolul 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) şi Articolul 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie), atât individual, cât şi coroborate cu Articolul 14 (interzicerea discriminării), reclamanţii s-au plâns că achitarea celor doi militari, desfăşurarea proceselor în rejudecare şi omisiunea de a-i informa pe ei şi pe publicul larg despre redeschiderea procedurilor, i-a privat de o anchetă eficientă privind Holocaustul şi le-a afectat integritatea psihologică în calitate de supravieţuitori ai Holocaustului.

De asemenea, reclamanţii s-au plâns de faptul că autorităţile nu au luat în considerare natura antisemită a faptelor supuse judecăţii, făcându-se astfel vinovate de discriminare.

Reclamanții s-au plâns că nu au avut acces la dosarele de achitare

În plus, în baza articolului 6 alin. (1) (dreptul la un proces echitabil), reclamanţii s-au plâns de lipsa accesului la dosarele de achitare. Reclamanţii au considerat că atitudinea autorităţilor faţă de ei a reprezentat discriminare, aşa cum aceasta este prevăzută şi de Articolul 1 al Protocolului nr. 12 la Convenţie.

În sentinţa publicată marţi, CEDO a stabilit, în esenţă, că revenirea asupra unor condamnări istorice pentru crime legate de Holocaust, în lipsa unei justificări rezonabile din partea guvernului, a cauzat sentimente de vulnerabilitate şi umilire victimelor Holocaustului.

De asemenea, instanţa europeană a constatat că cele reţinute de Curtea Supremă de Justiţie în hotărârile de achitare din 1998 şi 1999 - în special faptul că doar trupele germane au desfăşurat acţiuni împotriva evreilor pe teritoriul României şi că R.D. a executat doar ordinele unui superior - au fost scuze sau eforturi de a diminua responsabilitatea şi de a arunca vina asupra altei naţiuni pentru Holocaust contrar faptelor bine stabilite din punct de vedere istoric, toate acestea fiind elemente ale negării şi distorsionării Holocaustului.

Motivele pentru care CEDO a condamnat România

CEDO a argumentat că autorităţile române ar fi trebuit să facă publice rejudecările şi rezultatul acestora, fiind considerate elemente de interes public. Curtea a decis că, din cauza acestei omisiuni, reclamanţii au aflat din întâmplare despre achitările în discuţie, fapt ce este posibil să le fi cauzat sentimente de vulnerabilitate şi umilire.

Instanţa europeană a mai constatat că Guvernul român nu a oferit motive relevante şi suficiente pentru revizuirea unor condamnări istorice pentru crime în legătură cu Holocaustul. Achitările au fost, prin urmare, "excesive" şi "inutile într-o societate democratică", conducând la o încălcare a Articolului 8 coroborat cu Articolul 14, a apreciat CEDO.

Totuşi, plângerile formulate în legătură cu încălcarea Articolului 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) coroborat cu Articolul 14 au fost respinse de către Curte, cu majoritate de voturi, ca fiind inadmisibile, întrucât tratamentele inumane suferite de reclamanţi au avut loc cu nouă ani înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei şi cu 50 de ani înainte ca România să ratifice Convenţia, iar cele mai importante măsuri procedurale care cădeau în responsabilitatea guvernului au fost luate cu mult timp înainte ca România să devină Înaltă Parte Contractantă.

Despăgubirile pe care România trebuie să le plătească în acest caz

De asemenea, Curtea nu a găsit dovezi ale unor încălcări ale Articolului 6 alin. (1) şi ale Articolului 1 din Protocolul nr. 12, aşa că a respins ca inadmisibile aceste părţi de cerere.

CEDO a stabilit că România trebuie să le plătească reclamanţilor suma de 8,500 euro (EUR) cu titlu de costuri şi cheltuieli de judecată. Hotărârea nu este definitivă. Pe parcursul perioadei de trei luni de la pronunţarea sa, părţile pot solicita trimiterea cauzei la Marea Cameră a Curţii.