Trei decenii presărate cu reportaje memorabile și-au lăsat amprenta asupra fotojurnalistului Vadim Ghirdă, nimeni altul decât unul dintre cei cinci fotoreporteri de la Associated Press care au primit premiul Pulitzer.
Prezent în studioul Euronews România, în cadrul emisiunii Vocile care contează, Vadim Ghirdă a fost martor la zeci de evenimente, printre care și războaie. Două dintre ele sunt încă în desfășurare, iar cel din Ucraina a fost filtrat și de obiectivul acestui fotoreporter.
- Vadim Ghirdă a primit premiul Pulitzer pentru niște imagini surprinse în Bucha, oraș distrus de ruși în primele luni ale războiului din Ucraina.
Vadim Ghirdă, premiat cu Pulitzer, în studioul Euronews România
Vadim Ghirdă, fotoreporter Associated Press: "Aparatul foto e ca un fel de scut. Deși ești acolo, cel puțin în cazul meu, aparatul creează o barieră cumva, și cu efecte pozitive, și cu efecte negative, în sensul că, de multe ori, atunci când lucrezi, te detașezi cumva de senzația de pericol. Și asta poate fi riscant.
Dar nu se poate altfel, cel puțin eu nu reușesc altfel. Eu mă concentrez sută la sută în ce se vede acolo și, cumva, de multe ori mă gândesc dacă nu mă face să fiu mai puțin sensibil, uman vorbind, la ce văd. Dar sunt concentrat la a putea să redau cât mai bine lucrurile care sunt acolo".
În tot acest tumult al experiențelor prin care trece un fotojurnalist, se pune uneori întrebarea dacă duritatea imaginilor își lasă cumva amprenta sau dacă îl afectează cumva. Uneori intervine dilema: "îmi fac meseria sau ajut?"
Vadim Ghirdă: "Este o întrebare grea și problema în sine este, cel puțin în cazul meu, una dintre sursele cele mai mari de dilemă. În principiu, în mod evident, nu intervii în niciun fel în lucrurile care se întâmplă, pentru că e vorba de etică jurnalistică și pentru că, intervenind, automat ești perceput ca luând partea cuiva.
Și asta, pe lângă faptul că pune niște întrebări despre obiectivitatea ta, despre neutralitatea prezenței tale acolo, poate să prezinte niște riscuri ulterioare. Pentru că trebuie să avem în vedere că absolut tot ce facem este interconectat - societatea și viața sunt un sport de echipă - ci și pentru colegii care operează acolo. Pentru că e suficient ca cineva să răspândească un zvon că ai ajutat o parte implicată în conflict. Și implicit, când iei contact cu adversarii lor, vei avea probleme, colegii tăi vor avea probleme. Mai mult, se poate ajunge până la a arunca un dubiu asupra neutralității muncii pe care o face agenția pe care o reprezinți.
Eu țin foarte mult să pot trăi cu mine după lucrurile pe care le fac. Prin urmare, dacă poți ajuta un civil - și subliniez, un civil, un om care nu poartă uniformă, care nu are arme, care se regăsește în situația aceea în mod independent de el - și munca mea, de-a lungul acestor ani, se concentrează asupra celor care sunt prinși în aceste conflicte, nu spun cu asta că un militar care moare cu arma în mână e just să moară, sau merită, dar acolo e vorba de o opțiune. În momentul în care îmbraci o uniformă și ții o armă în mână, din nefericire, devii o țintă așa-zis legitimă - dar, dacă e vorba de civili, eu nu am să vă mint, prefer să știu că am dus cu mașina 500 de metri niște oameni bătrâni, decât să stau deoparte.
Dar asta e o opțiune personală și nu trebuie dusă la extrem. Acolo există agenții umanitare, oameni care se ocupă cu asta. Mă refer la o situație absolut extremă, în care ești singura șansă a unui om în vârstă sau a unui copil. Acolo devine o opțiune personală și cu acea opțiune trebuie să trăiești."
Vadim Ghirdă: "Eu țin foarte mult să pot trăi cu mine după lucrurile pe care le fac"
Vadim Ghirdă a surprins pe viu și războaiele din fosta Iugoslavie, Irak sau Siria, iar acum, pe cel din Ucraina. Una dintre imaginile captate de el și care a fost premiată, înfățișează nouă cadavre întinse pe jos, în Bucha. Imaginea este una extrem de dură, în care oamenii au mâinile legate la spate și par să fi fost executați de aproape.
Însă aici intervine o altă întrebare: care e adevărul? Plecând de la o singură imagine, de exemplu, cum afli care a fost adevărul din spatele ei.
Vadim Ghirdă: "Este foarte complicat să răspundem. Am avut reacții de tot felul la această imagine. Nu puțini oameni mi-au spus că am luat parte la o manipulare și au variat de la a-mi spune fie că aceștia nu erau oameni adevărați, ci manechine, fie că erau niște oameni, dar nu au fost executați. Fiecare cu adevărul său personal.
Deși e un clișeu să spunem că prima victimă a războiului este adevărul, nu găsesc o expresie mai concisă cu care să descriu senzațiile pe care le au oamenii acolo. De altfel, vremurile noastre sunt marcate, mai mult decât oricând, de polarizare, adică oamenii spun tot timpul că vor să afle adevărul și așteaptă de la noi să le spunem adevărul. În realitate, de fapt, ei vor să afle adevărul lor, pe care îl cred deja.
Și e foarte complicat, uman vorbind, să accepți păreri diferite față de ceea ce ai crezut mult timp. Însă pentru mine, asta este cheia evoluției. Trebuie să fii deschis să iei în calcul că există un alt adevăr decât cel în care ești tu cantonat, care poate e confortabil dintr-un punct de vedere. În realitate, adevărul este unic, chiar dacă el e un adevăr care nu ne place.
În această situație, noi ne limităm la ce am văzut. Într-un fel, asta e puterea extraordinară a fotografiei. În măsura în care ai încredere în cel care a produs-o, este o dovadă, dacă îi pot spune așa."
Istoria fotografiei din Bucha
Vadim Ghirdă: "Cred că era a doua sau a treia zi după ce rușii s-au retras din Bucha și orașul era presărat cu zeci, dacă nu chiar sute de trupuri de oameni. Mulți păreau civili. Evident că propaganda rusă spunea că nu erau civili.
Din punctul meu de vedere, în acea poză cred că erau nouă bărbați care păreau împușcați de la mică distanță și care erau legați fie cu sfori, fie cu scoci, cu mâinile la spate. Ori asta te duce cu gândul la o execuție.
A fost un proces extraordinar de amplu și de detaliat de investigare a ceea ce s-a întâmplat acolo, pe care l-au făcut multe agenții și ziare prestigioase. Acesta e un lucru foarte complicat, pentru că, până la urmă, te bazezi pe declarațiile unor martori, adică e un proces chiar criminalistic, de audiere de martori, în mod repetat. Pentru că, chiar dacă au fost martori, șocul, stresul ne fac să vedem lucrurile în mod diferit. Noi nu vedem același lucru.
Acesta e paradoxul adevărului, că e unic, dar are cristale cu multe fațete, la care noi rezonăm în funcție de moment, în funcție de emoțiile de atunci. Trecerea timpului riscă să blureze un pic precizia memoriei. Deci e foarte complicat să stabilești ce s-a întâmplat. Totuși, bazat pe camerele de supraveghere care i-au urmărit pe acești oameni când erau în viață, asta ne duce cu gândul că au fost capturați și ulterior executați lângă acea clădire, care fusese un fel de comandament al forțelor ruse cât timp au fost staționate în Bucha."
Adevărul dintr-o fotografie
Vadim Ghirdă: "E o alegere complicată, pentru că se ajunge la situația cuvântului meu împotriva cuvântului tău. Și dacă suntem cantonați într-o bulă de propagandă, în care nu dorim să auzim decât adevărul nostru, eu cred că nimic pe lume nu ne va convinge.
Însă adevărul la care se revine obsesiv este numai unul până la urmă. Noi poate alegem să credem că un jurnalist a mințit, că a luat parte la o înscenare sau orice ne spune propaganda care ne zice ce s-a întâmplat acolo. Trebuie avut în vedere că, în cazul agențiilor de presă cunoscute, prestigioase, procesul de verificare a unei astfel de imagini este unul foarte serios. Pentru că, poate, o persoană dorește să-și riște reputația sau speră să ajungă celebru.
Avantajul cel mai mare dintr-un astfel de premiu (n.r.: Pulitzer) este că oamenii se uită încă o dată la acele reportaje. Practic, misiunea nostră este cumva susținută și ajunge la mai mulți oameni pentru că ei aud. Cineva făcea o comparație cu un premiu Oscar. Sunt multe filme bune pe care nu le vedem sau nu auzim de ele, care poate iau premii de nișă care sunt mai valoroase tehnic, dar noi nu am auzit de ele. Trebuie înțeles că o firmă cum este AP sau Euronews nu va risca, nu-și va permite dubiul acesta."
Ororile surprinse de obiectivul aparatului rămân uneori întipărite și în obiectivul lăuntric al fotoreporterului, care poate deveni privitor obișnuit. Așadar, Vadim Ghirdă a fost întrebat cum scapă de stresul unui asemena război?
Vadim Ghirdă: "Răspuns scurt: nu scapi. Aș vrea să spun că poți, dar în realitate, cred că dacă nu faci meseria asta doar pentru imagine personală sau dacă nu ai o structură interioară care îți permite să fii complet detașat de emoții, lucrurile astea trăiesc în tine întotdeauna. Și cred că foarte mulți fotografi ar confirma.
Nu e vorba doar de fotografiile de război. Pentru fotografii care pun suflet în tot ceea ce fac și, în general, cei care stau în meserie mai mult timp, fiecare imagine rămâne întotdeauna cu tine. Eu, dacă văd o fotografie pe care am făcut-o acum 20 de ani, cu orice ar fi ea, îmi amintesc și cum era, dacă mi-a fost frig sau cald, sau a ce mirosea. E un efect foarte interesant.
Adică, într-un fel, aici este drogul ăsta al fotografiei, că prin fotografie, reușești ceva, și anume să oprești timpul. Momentul acela îngheață în timp și nu mai este alterat de uzura memoriei, de nimic. Cu asta vin și lucruri mai puțin bune. Însă felul în care eu mă descurc cu acest stres este că îmi doresc să cred - spun că îmi doresc, pentru că nu reușesc cu adevărat să cred întotdeauna - că ce fac contează. Și contează nu în plan personal, ci că munca noastră va face oamenii să se gândească de două ori altă dată.
Pare utopic. De la Al Doilea Război Mondial, există suficiente dovezi vizuale legat de ce înseamnă asta pentru oameni. Nu mă refer numai la militari, ci la ce aduce asta pentru civili. Și totuși, Ucraina este cel puțin al 15-lea conflict major de la Al Doilea Război Mondial încoace, cu toate ororile pe care le aduc aceste lucruri. Asta te face să te întrebi dacă omenirea învață sau dacă există o cantitate de dovezi după care cineva ajunge la concluzia că de fapt nu e bun războiul.
Eu am ajuns în Ucraina cu o lună înainte să înceapă războiul și vă spun cu toată inima că eu nu am crezut nicio clipă că lucrul ăsta va începe, ci că e doar o escaladare. Și în ziua în care am auzit anunțul președintelui Federației Ruse, m-am gândit că este ultimul pas în escaldarea unor demonstrații de forță, care să facă oamenii să se ducă la masă să discute. Chiar și după ce a început, m-am gândit că o să fie poate ceva pe scară mică, două-trei zile. Nimeni nu și-a imaginat că seamănă, în multe privințe, cu Al Doilea Război Mondial și chiar cu Primul."
O imagine face, uneori, cât un roman
În cazul unora dintre imaginile surprinse de Vadim Ghirdă, nu doar că valorează cât o mie de cuvinte, ci, pe baza lor, se pot scrie romane.
Vadim Ghirdă: "Acesta este un locuitor de lângă Izium. Imaginea e parte dintr-un material despre niște mine antipersonal, care înțeleg că sunt interzise de convențiile internaționale. Sunt niște mine mici, cât o mână și sunt verzi, nu se văd pe jos. Ele sunt aruncate, în principiu, pentru a proteja o poziție temporară, pot fi aruncate și din elicopter. Ele sunt făcute să se autodistrugă după un anumit timp, din ce știu, le poți programa, tocmai pentru ca să nu rămână și să provoace răni civililor. În situația de aici, am înțeles că nu a mai fost așa.
Și am făcut un material despre un spital din Izium, despre un medic care a rezistat acolo toată perioada asta și nu era zi în care să nu aibă unul, doi, trei oameni care erau răniți, mutilați. Aceste mine antipersonal sunt făcute pentru a distruge moralul unei unități mai mult decât o persoană care moare. Prin urmare, toți acești oameni vor trăi probabil generații cu acest blestem, copiii lor vor călca pe acești explozivi și vor ajunge infirmi."
Vadim Ghirdă: "Aici a fost exodul din Irpin, localitatea dinainte de Bucha, un fel de suburbie a capitalei Kiev. Podul a fost distrus de forțele ucrainene pentru a împiedica un eventual asalt cu blindate grele asupra orașului. Orașul cred că nu a fost controlat niciodată de forțele ruse, dar a fost atacat și oamenii veneau și treceau pe această punte improvizată, pe sub pod, zile întregi. Oameni în vârstă, copii au curs așa zile întregi."
Însă granița între o așa-zisă umanitate și o "răceală" de care trebuie uneori să dea dovadă un jurnalist este câteodată foarte fină. Acea răceală trebuie tradusă cumva în obiectivitate.
Vadim Ghirdă: "Într-un fel, te obișnuiești, în sensul că nu îți poți permite. Nu este timp să reflectezi la aceste lucruri, însă ele vin și te cuprind în momentul în care întâlnești rudele lor, când te gândești că această persoană poate cu un sfert de oră în urmă era ca și tine, era viu, avea mamă, tată, etc.
Se poate spune că te abrutizezi, însă realitatea e că ce trebuie să-ți rămână - și sper ca pe mine să nu mă părăsească, pentru că e cheia întregii vieți - e capacitatea de a te pune în locul celuilalt. Noi ne-am obișnuit să privim lucrurile, imaginile de luptă ca pe un joc pe calculator. Trebuie să te gândești întordeauna, în momentul în care ești intolerant față de un refugiat sau când citești niște numere de morți și aproape că îl privești ca pe un sport, ce ai simți dacă una din acele persoane ar fi fost membru al familiei tale.
Primejdiile cele mai vizibile sunt dacă ești surprins de bombardamente, de artilerie. Dar în același timp, poți să te plimbi liniștit pe o alee și să nu-ți dai seama dacă cineva te privește prin lunetă, sau că urmează să cadă un obuz de mortieră, care nu se aude în nicin fel. Nu e ca la TV.
Dacă mi se va cere, voi merge. Am mai lucrat în teritoriile palestiniene în anii 2000. O să vedem, nu mi s-a cerut asta".
