Cu toții am auzit de termenul „populist” măcar o dată în ultima vreme. Auzim mereu spunându-se că politicianul „X” este populist sau că partidul „Y” a adoptat o măsură populistă. Folosirea excesivă a termenului a dus oarecum la o diluare a înțelesului acestuia. Până la urmă toți politicienii sunt populiști? Ce înseamnă cu adevărat să fii populist? În cele ce urmează încerc să răspund la aceste întrebări și la altele conexe.
Ce este populismul?
Literatura de specialitate este împărțită atunci când discută despre termenul „populist”. Unii autori, precum Cas Mudde vorbesc despre populism ca despre o ideologie politică, precum liberalismul sau conservatorismul. Alții, dimpotrivă spun că populismul nu este o ideologie per se, ci poate fi „lipit” pe lângă o altă ideologie politică. Cu toate acestea, majoritatea autorilor sunt de acord că populismul crește în umbra democrației.
Populismul are rădăcini foarte adânci. De pildă, în Statele Unite el apare la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu înființarea Partidului Populist American. Apare apoi sporadic pe parcursul secolului al XX-lea, fiind asociat cu personaje precum George Wallace sau Joseph McCarthy. În Europa, populismul a fost asociat cu narodnicii ruși și cu poujadismul din Franța anilor ’50.
De altfel, populiștii sunt prezenți atât la dreapta spectrului politic, ca în cazul Fidesz, PiS sau AfD, cât și la stânga spectrului politic, în cazul unor partide precum Podemos sau Syriza. Ce au însă în comun lideri atât de diferiți precum Viktor Orban, Alexis Tsipras, Geert Wilders sau Recep Erdogan, pentru a-i numi doar pe câțiva?
Potrivit politologului Jan-Werner Müller, profesor la Universitatea Princeton, putem recunoaște un populist după modul în care se raportează la elite, la popor, la noțiunea de reprezentare și la opoziția politică.
„Poporul pur” vs „elita coruptă”
Populiștii construiesc întotdeauna, prin discurs, o opoziție între un așa zis „popor pur”, al cărui reprezentant populistul se autoproclamă și o „elită coruptă”, care nu ar servi adevăratele interese ale poporului, interese pe care doar liderul populist le-ar cunoaște cu adevărat. Așadar, o primă caracteristică a populistului o reprezintă această pretenție a reprezentării exclusiviste a unui „popor pur” care este în esență imaginar. Această revendicare a populistului este una morală și nu empirică. Populistul spune că doar el reprezintă „adevăratul popor” și respinge ceilalți concurenți politici ca fiind ilegitimi.
Deciziile populiștilor sunt singurele corecte și reprezintă adevărata voință a poporului, voință la care, cumva, populistul are acces. Opoziția este adesea văzută ca fiind imorală și împotriva intereselor poporului, de aceea ea este adesea demonizată de către populiști. Demonizarea opoziției reprezintă în esență un atac la adresa democrației, de vreme ce opoziția reprezintă o componentă esențială într-o democrație.
Populiștii folosesc adesea și un limbaj simplu și direct. Ei se percep ca pe niște adevărați democrați care reflectă opiniile poporului, adesea ignorate de guvernele și partidele mainstream. Aceștia pretind că denunță înțelegeri de culise ale unei elite politice/economice care nu ar servi în realitate interesele poporului.
Antielitismul și antipluralismul
Populiștii sunt critici la adresa elitelor, pe care le descriu ca fiind corupte și imorale. De vreme ce populiștii spun că doar ei reprezintă adevăratele interese ale poporului și demonizează opoziția, ei sunt în esență antipluraliști. Pluralismul politic este un principiu fundamental al oricărei democrații și presupune coexistarea și competiția între diferite ideologii, opinii, grupuri politice și partide în cadrul unei societăți.
Mai mult, populiștii văd poporul ca pe o entitate omogenă și pură din punct de vedere moral. Populiștii sugerează adesea că cei care nu îi susțin nu fac parte de fapt din „adevăratul” popor și sunt inferiori din punct de vedere moral. Populiștii se bazează adesea pe reprezentări simbolice ale poporului, cum ar fi invocarea „majorității tăcute” sau a unui „poporului real”, pentru a-și justifica acțiunile și politicile. Ei folosesc aceste simboluri pentru a susține că au o legătură directă și nemijlocită cu poporul.
Populiștii se angajează și în practici corupte și clientelism, precum distribuirea de beneficii materiale sau favoruri birocratice susținătorilor lor. Ei justifică acest lucru susținând că doar poporul „adevărat” (adică susținătorii acestora) merită aceste beneficii, spre deosebire de cei care sunt considerați ca făcând parte din „elita coruptă” sau care nu fac parte cu adevărat din popor.
Mirajul democrației directe
Majoritatea populiștilor favorizează democrația directă – decizii politice realizate prin referendumuri sau inițiative populare. Cum populistul se erijează în „adevăratul reprezentant” al „adevăratului” popor, el favorizează o formă de democrație directă pentru a „asculta” ce dorește poporul. În realitate însă aceste referendumuri nu sunt legate de voința poporului, ci au rolul de a confirma voința deja formată a populistului.
În plus, democrația directă pe care populiștii o promovează riscă să se întoarcă de fapt împotriva poporului. Pentru a ilustra cum, merită să aducem în discuție cazul Californiei.
Așa cum arată Fareed Zakaria, în lucrarea sa despre „democrația iliberală”, în anii '50 și '60, California era considerată un exemplu de guvernare eficientă, având o economie înfloritoare. Infrastructura sa - drumuri, sisteme de irigații și parcuri - era de talie mondială. Statul se mândrea totodată cu un sistem public de educație de top. Până în anii 2000 însă statul a început să decadă. Infrastructura Californiei s-a deteriorat, guvernul cheltuind doar 5% din bugetul său pentru infrastructură, față de 22% în anii ’50. Educația publică s-a prăbușit și ea, ajungând pe ultimele locuri la nivel național. Care a fost cauza acestei decăderi? Democrația directă.
Proliferarea inițiativelor populare și a referendumurilor, cum ar fi Propunerea 13 (care limitează impozitele pe proprietate), au generat declinul statului. Oamenii și-au dorit taxe mai mici de pildă, dar asta a dus la un buget mai mic pentru parcuri și infrastructură. Referendumurile din California au dus la decizii contradictorii și chiar contrare interesului public. Procesul deliberativ, specific democrației reprezentative a fost ocolit prin legi adoptate pripit prin referendumuri și inițiative populare, lipsite de nuanțe și compromisuri, iar rezultatele au fost contraproductive. Mai mult, nimeni nu putea fi tras la răspundere. Într-o democrație reprezentativă cei răspunzători de politicile publice sunt politicienii aflați la guvernare. Aceștia pot fi sancționați prin vot. Însă într-o democrație directă, poporul nu poate fi „demis”. Vina nu aparține nimănui și în același timp aparține tuturor.
Experimentul din California arată limitele și pericolele democrației directe, atunci când aceasta este folosită în mod incorect.
Populiștii spun că doar ei reprezintă „adevăratul” popor și că doar ei înțeleg adevăratele revendicări ale poporului. Dar această percepție exclusivistă reprezintă o iluzie periculoasă. Ea duce la o viziune antipluralistă care este în esență antidemocratică. Prin clientelism și corupție, populiștii se vor angaja într-o „colonizare” a statului și vor suprima treptat societatea civilă și opoziția politică. Populismul nu este așadar o cale către o mai mare participare a cetățeanului în politică. Este o cale directă către subminarea democrației.
