În aprilie 1917, tragedia Primului Război Mondial alungase orice bucurie a sărbătorilor de Paște. Soldații români, aflați pe front, erau măcinați de boli, iar singura lor realitate erau de fapt dramele camarazilor de război, suferința și moartea.
În acele momente de cumpănă, Regina Maria a României le oferea soldaților un pic de speranță și de alinare. Îi vizita pe front, le dăruia cadouri simbolice, îi îmbărbăta. Toate aceste istorii sunt scrise chiar în jurnalele Reginei.
15 aprilie 1917 a fost ”o minunată zi de primăvară”. Așa a scris Regina Maria a României, în jurnalul său. Era Duminica Paștelui, dar războiul îndepărtase orice lumină din sufletele soldaților aflați pe front. Boala, frigul și foametea, teama de moarte, lipsa speranței într-un viitor fără război erau unica realitate a frontului.
Soldații bolnavi de tifos erau îngrijiți în condiții mizere, în spitale improvizate, înghesuiți în ”cocioabe dărăpănate”. Însă, în noaptea de Înviere, exista o fărâmă de speranță.
Alina Pavelescu, istoric Arhivele Naționale: ”Paștele e o sărbătoare a speranței prin excelență, deci în vremuri de restriște, în vremuri de război, în vremuri în care oamenii se simt îngrijorați pentru viitorul lor, e cu atât mai importantă această speranță de renaștere pe care ți-o dă o sărbătoare cum e Paștele. Drept pentru care întotdeauna în momentele dificile, oamenii se adună, se adună în jurul ideii de sărbătoare, se adună la biserică mai mult decât în vremurile de pace.”
Discursul Regelui Ferdinand înaintea Paștelui
Cu o lună înaintea Paștelui din aprilie 1917, Regele Ferdinand susținuse, pe front, faimosul discurs de la Răcăciuni, pentru îmbărbătarea ostașilor români aflați pe front:
”Ostaşi, vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu braţul şi cu pieptul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii (...), aţi câştigat totodată dreptul la a stăpâni (...) pământul pentru care v-aţi luptat.”
Situația soldaților era însă dramatică. Cei mai mulți dintre ei, ostași tineri, măcinați de boli, de durere și de frică, își găseau cu greu cel mai mic motiv de bucurie.
În timpul Primului Război Mondial, pe front, emoția Paștelui venea din corespondenţa pe care soldații o primeau de acasă sau din slujbele oficiate de preoții militari. Singurele alimente, primite de soldați proveneau de la Crucea Roșie și, uneori, de la Regina Maria.
Alina Pavelescu, istoric Arhivele Naționale: ”Știm foarte bine că jumătate de țară era la un moment dat ocupată de armata germană, cealaltă jumătate de țară îi găzduia pe refugiații din toată România din 1916 care se înjumătățise după aceea și lucrurile erau foarte proaste pe front deja, în martie, Paștele din 1917, pe 31 martie, oamenii erau deja măcinați de tifos, de tot felul de lipsuri, inclusiv lipsuri alimentare. Deci momentul de sărbătoare nu era vesel în mod evident.”
În Jurnalele Reginei Maria, aflate la Arhivele Naționale, am citit despre felul în care tinerii soldați regăseau un strop de speranță într-o simplă vizită a Reginei, cea care le purta de grijă. Le oferea sprijin în spitalele improvizate și le dăruia, uneori, cadouri simbolice, pentru a le alina suferințele.
E Vinerea Mare și cum noaptea cade, se aprind după datină lumânări în toate bisericile. Chiar și cele mai sărace țintirimuri se umplu de luminițe pâlpâitoare.
Alina Pavelescu, istoric Arhivele Naționale: ”Este o scenă foarte interesantă în care spune că, la un moment dat, simplul fapt că oamenii aceștia foarte bolnavi se bucurau să o vadă acolo, erau fericiți să ciocnească un ou cu ea, erau fericiți că le adresa un cuvânt, o făcea și pe ea să se simtă utilă. E un moment de comuniune spirituală între niște oameni care veneau din medii diferite și trăiau în mod evident războiul cu totul altfel. Chiar îi spune unul dintre soldați: ”îți mulțumim că ai venit din palatul tău în această mizerie a noastră ca să ne vezi și să ne saluți”. Și acela este momentul când ea spune ”simt că am avut o utilitate”. Simt că toată lumina Paștelui se concentrase în mine când treceam printre soldați aceia și am reușit să le ofer puțin din ea.”
Vinerea Mare, în jurnalul Reginei Maria
În jurnalele sale, Regina a atașat și un articol scris chiar de aceasta despre Vinerea Mare, din 13 aprilie 1917. Era un mesaj pentru toți aceia care erau deznădăjduiți, un mesaj care să le insufle puterea de a rezista.
De veacuri, Vinerea Mare e o zi de doliu, o zi de post. Nu este creștin bun care să se veselească și să petreacă în ziua în care Mântuitorul a fost răstignit pe cruce. Dar anul acesta, aplecându-se din sfânta-i înălțime, Fecioara pare a pricepe că altă durere – în afară de cea pentru moartea Fiului său – apasă inimile oamenilor.
Un an mai târziu, în 1918, Regina Maria se afla la casa acesteia din Coțofenești, aflată în apropierea cazărmilor și a spitalelor pentru răniți. A fost o altfel de sărbătoare a Paștelui, avea să menționeze Regina în jurnale. Oamenii, țăranii, soldații aveau dorința de a se descătușa. Îndrăzneau, din nou, să aibă un pic de speranță în suflete.
Alina Pavelescu, istoric Arhivele Naționale: ”Momentul central este momentul de la biserică, unde inevitabil îți aduci aminte că e război pentru că regina povestește despre bisericuța din sat în care a făcut Paștele în 1918 și în spatele căreia se afla o mare de cruci de lemn, unde erau de fapt îngropați soldații căzuți pe front.”
