În fața unei inflații galopante, a unui răspuns dezastruos la un cutremur care a devastat Turcia și a unei opoziții recent unificate, Recep Tayyip Erdogan a ieșit învingător în alegerile prezidențiale. Consiliul Electoral Suprem al Turciei l-a desemnat pe Erdogan învingător după alegerile de duminică. Acesta a obținut 52,1% din voturi, față de 47,9%, cât a obținut liderul opoziției, Kemal Kilicdaroglu. Alegerile au fost urmărite cu atenție de aliații din NATO ai Turciei, inclusiv de Statele Unite care l-au perceput adesea pe Erdogan ca pe un partener incomod, din cauza retoricii sale anti-occidentale și a legăturilor strânse cu președintele rus, Vladimir Putin.
Asemănarea cu Putin
Erdogan se află de facto la conducerea Turciei din anul 2003, mai întâi ca prim-ministru și apoi, din 2014, ca președinte. Victoria din alegerile prezidențiale, coroborată cu rezultatul alegerilor parlamentare din 14 mai – alegeri care au adus partidelor de extremă dreapta o majoritate solidă în legislativul de la Ankara – îi oferă lui Erogan un control total al puterii în țară.
În opinia lui Soner Cagaptay, de la Institutul Washington, rezultatul alegerilor indică faptul că Turcia trece de la o democrația iliberală, la o autocrație eurasiatică. Autorul subliniază că abordarea lui Erdogan a început să semene din ce în ce mai mult cu cea a lui Vladimir Putin. În timpul campaniei electorale, președintele turc a arestat lideri cheie ai opoziției și activiști din societatea civilă. Acesta a demonizat partidele de opoziție, denunțându-le ca aliați ai teroriștilor și a jucat cartea homofobiei, spunând că: "Opoziția sunt toți LGBTQ".
Erdogan a marginalizat, prin tactici care ies din cadrul democrației, singura figură care ar fi putut să-l învingă, primarul Istanbulului, Ekrem Imamoglu, care a fost acuzat de "insultarea funcționarilor electorali". Imamoglu se confruntă acum cu un proces în urma căruia ar putea fi exclus complet din politică. În mod similar, dar ceva mai crud, Vladimir Putin l-a marginalizat pe Alexei Navalnîi.
În egală măsură, Erdogan a ajuns să controleze aproape total mass-media din Turcia. În timpul campaniei acesta a interzis efectiv orice discuție cu privire la problemele critice cu care se confruntă țara, precum consecințele cutremurului, economia și corupția din guvern. În esență, la fel ca Putin, Erdogan a reușit să obțină un control asupra informațiilor într-o asemenea măsură încât considerațiile electorale obișnuite nu au mai contat.
După victoria din alegerile prezidențiale, Erdogan se află la apogeul puterii. Însă ascensiunea sa a început în 1994, atunci când acesta a devenit primarul orașului Istanbul. De atunci și până în prezent, Erdogan și-a consolidat puterea, erodând însă democrația turcă în acest proces.
Ascensiunea "noului sultan"
După victoria din alegerile prezidențiale, Erdogan se va afla la conducerea statului, teoretic, până în 2028. Asta înseamnă că Erdogan va deveni al doilea cel mai longeviv conducător al țării după însuși Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul Turciei moderne.
Atatürk, "părintele turcilor", a fost un general otoman care a abolit califatul în 1924 și a modernizat Turcia în anii ‘30. Sub conducerea partidului său unic, Atatürk a creat o țară modernă din cenușa Imperiului Otoman. Atatürk a reușit să convingă o națiune tradițională, predominant musulmană, să îmbrățișeze modernitatea occidentală. Erdogan a încercat să se îndepărteze de Atatürk și moștenirea lăsată de acesta.
Erdogan s-a născut în 1954, la 16 ani după moartea lui Atatürk, în Kasimpasa, o localitate din Istanbul. Fiul unui căpitan de feribot, Erdogan și-a câștigat banii de buzunar vânzând covrigi turcești. Era de asemenea devotat Coranului, studiind la o școală religioasă. Erdogan a jucat de asemenea fotbal, visând la o carieră în sport. Încă din tinerețe Erdogan s-a alăturat mișcării lui Necmettin Erbakan, cel mai important politician islamist din istoria Turciei. Acesta îndemna la ruperea legăturilor cu Uniunea Europeană (la acel moment Comunitatea Economică Europeană) și la o alianță cu susținătorii pan-islamismului. Mișcarea lui Erbakan a sprijinit între altele Revoluția islamică a lui Khomeini în Iran.
În 1994 începe ascensiunea la putere a lui Erdogan, acesta fiind ales în funcția de primar al orașului Istanbul. În calitate de primar, Erdogan a făcut transportul public gratuit în timpul sărbătorilor islamice. Acțiunile lui Erdogan i-au alarmat însă pe seculari și pe generali (tradițional, păstrătorii moștenirii lui Atatürk). În 1998, guvernul turc a decis să interzică Partidul Bunăstării a lui Erdogan, acesta din urmă fiind totodată acuzat de instigare la ură. În urma acestui eveniment însă, popularitatea lui Erdogan avea să crească, în special în rândul musulmanilor practicanți din Turcia. Acesta este contextul în care Erdogan decide să își îndrepte atenția către politica națională. Noul vehicul politic al lui Erdogan avea să se numească Partidul Justiţiei şi Dezvoltării, cunoscut și ca AKP. Erdogan a fondat AKP împreună cu alți doi veterani ai Partidului Bunăstării, Abdullah Gül și Bülent Arınç. Obiectivul acestora era nici mai mult, nici mai puțin decât integrarea în Uniunea Europeană. Aceasta ar fi oferit, în viziunea celor trei, libertatea religioasă pentru musulmanii practicanți din Turcia, iar democratizarea ar fi fost în interesul turcilor conservatori. Viziunea aceasta nu avea să reziste însă testului timpului.
În 2002, AKP avea să se claseze pe prima poziție în alegeri, cu 34%. În 2004, Erdogan a început să reducă din puterea și influența armatei asupra politicii. Mutarea i-a adus sprijinul liberalilor, însă, treptat a devenit clar că acesta nu intenționa să reformeze statul, ci doar să înlocuiască influența armatei, cu influența AKP.
Între 2007 și 2011 Erdogan ocupă funcția de premier. Totodată, după 2010, Erdogan pierde sprijinul liberalilor atunci când a devenit clar că acesta încearcă să introducă în Turcia un sistem prezidențial prin care să își sporească puterea personală în interiorul statului. În 2014, premier a devenit Ahmet Davutoğlu, dar, în curând, relațiile sale bune cu liderii statelor europene l-au alarmat pe Erdogan care îl vedea ca pe un contestatar pentru propria sa putere. Tot în 2014, Erdogan devine președinte, învingându-i detașat pe competitorii săi Ekmeleddin İhsanoğlu și Selahattin Demirtaş.
În 2016, Erdogan decide să se debaraseze de Davutoğlu, forțându-l pe acesta să demisioneze. La mai puțin de două luni de la înlăturarea lui Davutoğlu, cadre guleniste din cadrul armatei au încercat o lovitură de stat. Din lipsă de cadre, între 2003 și 2013, Erdogan apelase la birocrați care au făcut anterior parte din rețeaua de școli religioase ale lui Fethullah Gulen, un teolog islamic care trăiește în exil, în Statele Unite, din 1999. Așa numiții guleniști se vor infiltra în armată și în poliție chiar cu ajutorul președintelui turc.
Lovitura de stat din 2016 va fi însă un eșec. Rezultatul acesteia va fi o consolidare și mai mare a puterii lui Erdogan. Acest eveniment va fi folosit drept pretext pentru reducerea la tăcere a opoziției. Erdogan va aresta sute de jurnaliști și membri ai societății civile, suspendând totodată Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În această atmosferă de panică și haos, turcii vor vota în favoarea introducerii sistemului prezidențial la referendumul din 2017.
La alegerile prezidențiale din 2018, Erdogan îl va învinge detașat pe Muharrem İnce. În tot acest timp, Erdogan și-a continuat procesul de consolidare a puterii pe plan intern. AKP a ajuns la aproximativ 11 milioane de membri, de zece ori mai mult decât avea Partidul Republican al Poporului, format de Atatürk în 1923. Pe plan extern, Erdogan s-a îndepărtat de UE și Statele Unite în ultimii ani, preferând compania altor lideri autoritari, precum Vladimir Putin. După victoria acestuia în alegerile prezidențiale, viitorul Turciei sub conducerea lui Erdogan rămâne incert, însă șansele sunt ca țara să alunece tot mai mult pe panta autoritarismului.
