Mugur Vărzariu este primul fotograf român expus la Visa pour l’image, unul dintre cele mai importante festivaluri de fotojurnalism din lume. Evenimentul include expoziții care tratează conflicte globale, crize umanitare și probleme sociale, prezentând lucrări ale unor fotografi de renume.
Mugur Vărzariu documentează de peste 10 ani situația romilor marginalizați în cartiere insalubre și zone industriale părăsite, ocolite de proiectele de modernizare și investiții din orașele mari ale României. Fotografiile sale, expuse la cea de-a 36-a ediție Visa Pour l’Image, la Perpignan sub titlul „Voices Rise Behind the Wall” („Se aud voci în spatele zidului”), ilustrează viața de zi cu zi a oamenilor de dincolo de zidul de pe strada Horea din Baia Mare.
Zidul a fost construit în 2011, în timpul mandatului Cătălin Cherecheș, care acum se află după gratii, și a avut scopul de a separa comunitatea romă de restul orașului. Implicarea lui Mugur a început ca fotograf, iar după ce vedea situația îngrozitoare de pe teren, încuraja asociațiile să apere drepturile umane ale acestor oameni. Însă, când a văzut că acțiunile asociațiilor existente sunt prea lente sau inexistente, a înființat Asociația ,,Loving Colors”. Munca sa nu se rezumă doar la fotografie, ci contribuie și la câștigarea demnității oamenilor. În 2011, asociația a dat în judecată Primăria Baia Mare, iar procesul s-a terminat în 2024, când Tribunalul Maramureș a decis ca primăria să demoleze zidul în termen de trei luni de la emiterea sentinței; în caz contrar, Asociația ,,Loving Colors” are dreptul să-l distrugă zidul.
Dacă asociația va reuși să-l demoleze, va fi al doilea zid distrus pentru a reuni comunități divizate, primul fiind căderea zidului Berlinului în 1989, care a marcat reunificarea Germaniei.
Mugur nu este la prima lui victorie, și poate că nici ultima, în 2014 a câștigat 150.000 de euro și locuințe sociale pentru 6 membri ai comunității de romi din Eforie Sud.
Într-un interviu pentru Euronews România, Mugur Vărzariu explică cum au fost acești ani pentru el, ce înseamnă fotografia pentru el și care este cheia atunci când te confrunți cu statul.
Reporter: Hai să ne întoarcem un pic în 2011, când primarul de la Baia Mare a declarat că vrea să construiască un zid de beton între carosabil și cartierul de locuințe de pe strada Horea, cum s-a văzut din exterior situația asta?
Mugur Vărzariu: El a declarat că face un zid mare de peste 2 m din beton în care o să pună suficient fier încât să nu poată fi dărâmat, și în felul ăsta a sugerat dărâmat și furat de către romi, că va pune câte un post de poliție în fiecare colț, adică un post de poliție care să supravegheze locul și camere de de luat vederi, din nou, ca să acopere întreg perimetrul. Deci asta a fost declarația lui inițială.
Acest lucru a atras atenția, atât mie, cât și unor organizații pentru drepturile omului. Apoi s-a scris foarte mult pe acest subiect, și în momentul în care a început să se scrie, s-a pus presiune. Adică primarul și-a dat seama, la vremea respectivă, că nu e chiar atât de fericită observația lui, că bă, eu puteam să fac zidul ăsta, da’, mai bine tăceam și-l făceam, decât să vorbesc. A încercat apoi să-și redreseze retorica, aducând în discuție un element de siguranță. Vezi Doamne, eu am făcut zidul pentru a proteja copiii romi, și așa a evoluat discursul lui.
Reporter: În ce condiții locuiau oamenii acolo, mi-ai putea povesti cum arăta cadrul de locuire a acelor familii care au fost încercuite de zid?
Mugur Vărzariu: Dacă vorbim de siguranță, ca să înțelegi, primul bloc de acolo care se afla într-o condiție deplorabilă, nu avea niciun fel de parapet la balcoane, adică scara nu avea mână curentă. În 2005, când am făcut un film pentru BBC pentru prima dată, am găsit o fetiță care mi-a atras atenția în timp ce se chinuia săraca să meargă cu un cadru. N-aveam nici cea mai mică idee motivul pentru care se întâmplase acest lucru și am urmărit situația. Fetița a ajuns la etajul patru, la părinții ei, eu am așteptat să vină mama acasă și am întrebat-o: ,,ce s-a întâmplat?”. Mama mi-a povestit că în urmă cu puțin timp, fetița căzuse de la etajul patru, jucându-se cu ceilalți copii, tocmai pentru că nu exista această protecție (n.r. balustradă). Ea a supraviețuit printr-un miracol, pentru că jos, în fața blocului, era doar pământ, iar ea își rupsese femurul plus alte probleme medicale grave. Acest gen de accidente s-au întâmplat acolo zilnic, poate unele și mai grave. Important este că grija aia pe care spunea el (n.r. Cătălin Cherecheș) că o are nu se manifesta nici în siguranța în blocuri, nici în apa curentă, nici în canalizare, în nimic! Nu putem să facem ziduri ca să păzim copiii, pentru că nu putem să luăm această responsabilitate (n.r a părinților) de a-și educa copiii.
Noi nu putem să construim atâtea ziduri câți copii și câte familii needucate sunt în România. Zidul acela este, în primul rând, un act de discriminare față de romi și, apoi, față de toți românii. Nu poți să construiești ziduri de protecție doar pentru romi; zidul mă discriminează și pe mine, pentru că nu pot să cer niciunui primar să-mi facă pe plac și să-mi construiască unul ''ca să mă protejeze''. De unde împrumută România atâția bani pentru a construi atâtea ziduri ca să-i apere pe needucați? Nu se poate. Manipulările primarului, prin liderii informali din comunitate, i-au făcut pe unii oameni de acolo să fie de acord cu zidul, pentru că Cherecheș și-a schimbat retorica, spunând că îi protejează, dar aia e o discriminare, nu o protecție.
Reporter: Tu mergeai acolo ca să faci fotografii sau ce te-a dus acolo pentru atât de mult timp?
Mugur Vărzariu: Nu, n-am mers niciodată acolo ca să fac fotografii. Eu am mers acolo pentru că mi-a atras atenția acest primar din clipa în care a turnat fundația (n.r. zidului). Eu am mers acolo pentru a documenta această aberație pe care primarul se pregătea să o facă. De la vorbă, cum se spune, la fapte. Dar în toată munca mea socială, nu nevoia unei imagini m-a împins să ajung într-un loc, ci o problemă socială.
Reporter: Sub ce formă locuiau oamenii în acele blocuri sociale?
Mugur Vărzariu: Acele locuințe sociale se dau în mod discreționar. Deci administrația din Baia Mare, pe vremea fostului primar Cherecheș, stabilea în mod discreționar cui i se dau aceste locuințe. Și contractele sunt, iarăși, un fel de „nu știi cine le are, nu știi cum le obține, nu știi cât, pe câtă perioadă sunt făcute”. Deci condiția de înlocuire în acele blocuri sociale este foarte precară în sine.
Zic asta ca să înțelegi că ești în permanență la mâna primarului, la mâna autorităților. Iar dacă respecți toate cerințele, în permanență trăiești cu această Sabie a lui Damocles deasupra capului. Adaugă peste asta faptul că autoritățile, în mod explicit, de-a lungul acestor ani, le-au spus oamenilor că „dacă aduceți vreun fel de comentarii negative în ceea ce privește zidul, zburați de aici”. Sunt 13 ani în care, în mentalul oamenilor de acolo, s-a bătut acest cui al temerii că nu se poate spune nimic dacă mai vrei să ai un acoperiș deasupra capului. Trec 13 ani în care porți rușinea că cineva te închide ca într-o cușcă și face niște declarații inumane care te urmăresc în fiecare zi. Apoi, ce te mai urmărește în fiecare zi este prezența zidului. Zid peste care tu ai sărit de nu știu câte ori, ai învățat să pui covoarele la uscat pe el, ai învățat să faci o grădină în spatele lui, pe care să o închizi și să o transformi într-un fel de „semi-proprietate privată”. E un fel de paravan: „noi facem aici ce vrem, ăia fac afară ce vor”. Actul de abuzare este dat, e o consecință cu care trebuie să începi să înveți să trăiești.
Reporter: După construirea zidului, artiștii vizuali din Cluj-Napoca, la acea vreme (n.r. 2014) au pictat zidul respectiv. Te întreb dacă tu crezi că așa trebuie folosită arta în spațiul public?
Mugur Vărzariu: Artiștii de la vremea respectivă au comis o mare eroare. Adică s-au dus într-un loc fără să se intereseze unde se duc. S-au dus ca oile. Legea nu te protejează de propria ta necunoaștere, deci trebuie să cunoști legile. De altfel, când te angajezi să faci un astfel de demers, trebuie să te informezi despre natura actului pe care îl comiți. „Bă, mă cheamă ăia să desenez pe ceva. Să mă uit pe ce desenez eu?”. Poate studenții nu au făcut-o, dar, la nivel de decan, trebuia să fie dată sarcină unei echipe de profesori să se intereseze ce e cu zidul: cine l-a construit, dacă există controverse legate de el, dacă există vreo simbolistică negativă atașată. Iar, după ce își făceau aceste minime lecții, ar fi descoperit, la prima căutare pe net, că acela este un zid care are o decizie definitivă și irevocabilă de act de segregare și discriminare. Și, în clipa aceea, dacă ar fi avut educație, nu s-ar fi dus. Uitându-mă la fapta lor, pot să spun că numai unul pe care nu-l duce capul se duce și mâzgălește un zid de segregare și aplaudă momentul, considerând că a făcut un act de artă.
Reporter: În calitate de fotograf și documentarist, se consideră adesea că este esențial să rămâi cât mai echidistant și să te implici cât mai puțin. Crezi că tu ai trecut linia asta prin implicarea ta și procesele pe care le-ai deschis?
Mugur Vărzariu: Eu sunt extrem de distant în modul în care înregistrez faptele, adică felul în care abordez comunitatea, felul în care documentez ce se întâmplă. În segmentul ăsta de activitate pe care îl fac eu, sunt foarte puțini fotografi care dedică 13 ani din activitatea lor unor subiecte sau care fac muncă de apărare a drepturilor omului la acest nivel. Echidistanța despre care vorbești tu este aceea în care eu intru în comunitate și înregistrez tot ceea ce se întâmplă. În mod echidistant, voi raporta exact ad litteram. Nimic din tot ceea ce s-a întâmplat la Baia Mare și a fost raportat de mine nu este diferit de realitatea din teren. Aici, mulți dintre novici nu înțeleg importanța caption-ului. Indiferent de unde fotografiezi subiectul, caption-ul trebuie să fie același. Trebuie să reziști tentației de a aduce o imagine adiacentă, pentru că nu are legătură, chiar dacă este pe aproape. Nu contează de unde fotografiezi subiectul, important este ce se întâmplă, care este mediul real, și asta înseamnă „clear reporting” (n.r eng raportare clară). Ce am scris în caption este ceea ce am văzut cu ochii mei, ce-am trăit; nu am inventat nimic.
Reporter: Ce înseamnă fotografie proastă pentru tine?
Mugur Vărzariu: Ceea ce nu capătă valoare universală este, pur și simplu, prost. Fotografiile bune sunt cele care mă mișcă și pe mine, nu doar pe tine, cel care le-ai făcut.
Reporter: În 2011, CNCD a amendat cu 6.000 de lei primăria pentru ridicarea zidului. CNCD poate investiga și sancționa discriminarea, dar nu inițiază procese în instanță, dar cât de mult sunt afectate administrațiile publice, primarii de astfel de amenzi de la CNCD?
Mugur Vărzariu: Deloc. Este egal cu zero. În primul rând, primarul nu plătește din banii lui, ci din banii administrației (n.r. bugetul local), care sunt, de fapt, banii noștri. Poți să-i dai câte amenzi vrei, dar obiectivul lui rămâne același. În probleme de drepturile omului, este esențial ca, după ce ai constatat un act de discriminare, să te îndrepți împotriva acelui act și să ceri încetarea lui și restabilirea situației anterioare actului de discriminare, adică aducerea la normalitate. Ei nu fac asta; trebuie să o facă altcineva. De aceea, în 2013, dacă intri pe site-ul „Adevărul”, vei găsi acea scrisoare în care am explicat: „Luați asta, faceți asta, puteți să cereți dărâmarea.” N-a făcut-o nimeni.
Reporter: Apoi a apărut Asociația ,,Loving Colors”. Ce se întâmplă cu asociația acum?
Mugur Vărzariu: Doar eu sunt. Am făcut-o doar ca să pot să dau în judecată primăria de la Baia Mare, că altfel n-aveam calitate; am făcut-o ca să pot să apăr romii de la Eforie Sud și să le câștig procesul. Asociația este instrumentul prin care eu pot să lupt. Eu nu o făceam, dar când am văzut că nu o face nimeni, că se pierd procese, am intervenit. La Eforie Sud, procesul de evacuare s-a câștigat în 2017 și eu am fost martor în 2014. M-am dus în fiecare an acolo. În 2017 am aflat că s-a câștigat și m-am dus la oameni și am întrebat: „OK, și ați mai vorbit cu ăia de la Romanii Criss, de la CRRC? Au venit, v-au dat banii? Ați executat obligația? ”Nu”. Ok, am venit în 2018 de mai multe ori: ,,au venit, ați executat?” ,,Nu. Nici măcar nu ne mai răspund la telefon.” Am venit în 2019 când știam că mai sunt câteva luni de zile până când se prescrie fapta, adică obligația. Dacă mai așteptam câteva luni, sărmanii de la Eforie aveau un proces câștigat, din care trebuiau să primească doar 2.000 RON și o casă. Asta a fost sentința inițială. M-am dus la ei și le-am zis: „Ok, vreți să încerc eu să mă duc în instanță să cer executarea?” Și m-am dus, am cerut executarea și am cerut inclusiv penalitate pentru nepunerea în aplicare în 2017. Am obținut de la 500 euro, 25.000 euro pentru fiecare. Iar acum, la Baia Mare asociația trebuie să dărâme zidul de la Baia Mare.
Reporter: Actualul primar, Dăncuș Ioan Doru, de la Baia Mare mi-a spus telefonic că zidul va fi dărâmat până la finalul lunii aprilie. Câteva luni mai târziu, și după mai multe mailuri trimise, după alegerile locale comunicarea oficială din partea administrației locale a fost că responsabilitatea dărâmării zidului de la Baia Mare intră în atribuția asociației Loving Colors. Ce-o să faci acum?
Mugur Vărzariu: Sunt niște pași: va trebui să iau hotărârea judecătorească, să o legalizez, să mă duc să o trimit către executorul judecătoresc și să vedem ce proceduri trebuie îndeplinite. Trebuie să stabilesc o zi și să găsesc o firmă în zonă care să vrea să demoleze zidul. Primarul actual, Doru Dăncuș, în cadrul congresului PSD, recent, în urmă cu câteva săptămâni, m-a întrebat dacă nu aș fi de acord totuși să lăsăm zidul așa cum e, iar eu i-am răspuns că aș vrea să înceteze să mai manipuleze comunitățile prin intermediul liderilor informali, a căror rea faimă este bine cunoscută, și să încerce să îi țină departe de orice intervenție. Nu doar că nu avem ce să discutăm despre zid, care are o sentință ce trebuie executată, dar în acest punct nu ne mai interesează alte păreri. Părerile noastre nu mai contează, pentru că instanța a stabilit că zidul trebuie dărâmat. Sfatul meu este să coopereze, pentru că eu nu îl pun în aceeași oală cu fostul primar și îl consider un om diferit, care încearcă să repare o rușine adusă cetățenilor din Baia Mare. Dacă voi organiza un eveniment la momentul demolării, m-aș bucura să vină alături și să facă parte din această bucurie a reparării unei erori; dacă nu, eu i-am spus că, în final, ește doar un primar la fel ca toți ceilalți.
În astfel de cazuri, cât de important este să ai resurse pentru a mișca lucrurile, în special pentru persoanele sau asociațiile care depun eforturi pentru câștigarea drepturilor?
Mugur Vărzariu: Oamenii trebuie să înțeleagă că, de fapt, forța nu stă în resurse. Dacă mă iei pe mine și mă compari cu unii, cum ar fi UNICEF, eu nu exist. Dar dacă compari rezultatele mele cu cele ale oricărei organizații din lume, poți să rămâi impresionat. Deci, resursele nu sunt cheia.
Reporter: Atunci, care este cheia pentru a te lupta cu statul și a reuși să îți aperi drepturile, chiar și atunci când n-ai nimic în buzunar?
Mugur Vărzariu: Educația, capacitatea de a înțelege. De la simplul act de a realiza o imagine până la a înțelege ce se întâmplă în situație, se alege praful. Cheia este educația. Educația te face extrem de puternic. A doua chestie este că eu nu am renunțat o clipă. Gândește-te că l-am sunat pe domnul Csaba Asztalos în 2013: „Domnule Asztalos, pot eu să dau în judecată?” „Nu, Mugur, că tu n-ai calitate.” Bun, la vremea respectivă, știam că se fac fundații, dar nu aveam nicio legătură cu domeniul. Când am aflat, am făcut asociația asta și am construit-o toată în calitate de fundație. Când am mers să o înregistrez mi-au spus că totul este în regulă și că ,,acum trebuie să depuneți capitalul social” Eu zic: „Da, bine, cât?” „20.000 euro.” Am zis: „Aoleu, eu nu am 20.000 euro... niciodată! Îmi pare rău, nu mai pot să o fac.” Și atunci am făcut scrisoarea deschisă pe blogul Adevărul și i-am invitat pe cei care aveau deja (n.r. fundație) să facă. Și nu a acționat nimeni. După aia, în fiecare an, l-am sunat pe domnul Asztalos: „Domnule Asztalos, ce se întâmplă cu zidul ăla?” „Mugur, nu se întâmplă nimic. N-a făcut nimeni nimic în 2014, 2015, 2016” , apoi a început să-mi spună: „Mugur, nu se mai poate face nimic. Este tardiv” până când am zis: „Bă, stai o secundă, nu se poate”. Iar în capul meu a rulat: ,,nu se poate, nu se poate, nu se poate” până când am găsit soluția, am făcut asociația și am acționat exact cum am spus eu în 2013.
Reporter: Ce a fost cel mai greu pe tot parcursul procesului ăsta? Rareori oamenii dau statul în judecată pentru că se pot gândi că pierd bani, că pierd timp și riscă, și, poate, chiar își spun că ar fi mai bine să se mute din țară.
Mugur Vărzariu: Eu, oricum, o să mă mut din țară, dar măcar să mă mut din țară după ce am dat în judecată statul și l-am învins. A fost greu. Sunt mai multe elemente ale dificultății, să o numesc așa. Nici la început nu era înghesuială; s-a scris la început despre asta, după care, încet-încet, s-a așternut praful. A apărut apoi, în 2013, sentința de discriminare, dar ăștia ( n.r ong-urile, media) nu mai făceau nimic, adică nu mai erau prezenți în niciun fel în luptă. Au dispărut cu toții, ca prin minune. Ca să-ți dai seama, romii de acolo m-au rugat, m-au întrebat pe mine dacă să se constituie parte vătămată când au fost intoxicați la Cuprom. Eu, de exemplu, aproape că am forțat un ONG să vină să le ia declarațiile și să-i reprezinte în instanță. După care, timp de vreo patru luni, nu le-au mai răspuns la telefon. Timp în care, sub presiunile autorităților, acești oameni au trebuit să-și retragă plângerea, pentru că, nemaigăsind pe nimeni și nemaifiind contactați, au trebuit să abandoneze. Deci, e greu. Am dat câteva exemple, dar sunt mult mai multe. E greu pentru că ești singur. Unul dintre elementele acestui proces dificil este că drumul este foarte solitar, să zic așa. E greu și pentru că, ai văzut, toată lumea încearcă să pară că vrea să facă ceva, dacă e aici, în centru, la Cluj-Napoca, sau aici, în centru, la București, dar la Baia Mare... nu prea vrea nimeni să meargă; e departe. Apoi, e greu pentru că te pui în pericol, eu am fost și atacat; deci am fost atacat fizic.
Reporter: Deci nu erai o prezență chiar plăcută acolo nici pentru comunitate, chiar dacă acțiunile tale ar fi fost în favoarea lor?
Mugur Vărzariu: Îți dau un alt exemplu. În 2018, primesc un telefon de la un rom din Baia Mare: „Știm că ați ajutat și ați salvat de la evacuare Craica, dar de data asta nu vor să ne mai dărâme, să ne evacueze, cum au făcut în 2011. De data aceasta au dat o hotărâre de Consiliu Local prin care ne interzic să mai creștem cai și animale mari. Deci ne fac să nu mai putem să muncim, că noi lucrăm cu ajutorul cailor și cărăm lucruri, și nici nu mai avem voie să creștem animale mari; deci murim de foame.” Hotărârea cred că au dat-o în 2018. Bun, și m-am dus acolo. Fii atentă cum lucrez: încep să documentez, iau interviuri, îl las pe om să povestească cum muncește, documentez viața lui și animalele. Ajung față în față cu unul dintre liderii informali ai comunității. Lângă el stăteam de vorbă și, dintr-o dată, sună telefonul. Fuseseră cei de la primărie în zonă după ce mi-au recunoscut mașina. Apoi l-au sunat de la primărie pe acest bulibașă (n.r lider informal), el a pus telefonul pe speaker (n.r. difuzor), iar din telefon s-a auzit o voce feminină: „A aflat domnul primar că a venit ăla de la București. Faceți mă ceva să plece, goniți-l bă, de acolo că dacă nu vă tăiem ajutoarele.” Eu am zis incredibil, ia uite mă, cu ce se ocupă ăștia, și am continuat să lucrez. Acum imaginează-ți că eu sunt undeva în spate, pe o scară, urcat să fotografiez în timp ce un om pune un pui, l-a bătut vântul, știi? Adică să-l usuce. Da, știu, îngrozitor. Și apare un bărbat cu o femeie jos: „Bă, ce ai venit mă aici, mă? Cine te-a chemat aici? Cine ți-a dat voie să fotografiezi?” Eu mi-am păstrat cumpătul, am o experiență lungă în a-mi păstra cumpătul și am reușit să-l conduc de acolo până în față, unde au sărit oamenii pe el și-au pus capăt acestui episod. Adică eu pot să dispar în 30 de secunde fără ca cineva să ridice un deget. Asta e foarte dificil. Lumea nu înțelege asta. De exemplu când Antena 3 în 2015 a făcut un material despre Baia Mare, ei mergeau cu oamenii primarului după ei...
Reporter: Tu de ce ai ales să faci fotografie, să aperi drepturile oamenilor, care este de ce-ul tău, cum s-ar spune?
Mugur Vărzariu: Faci în viață ce înțelegi. Dacă înțelegi, după aceea trebuie să ai puterea să o faci. Eu am avut puterea să scriu două rânduri și să se înțeleagă ce scriu și să fac o imagine care să fie respectată în întreaga lume. Astea sunt două unelte extraordinar de puternice când vrei să transmiți un mesaj. Adică imaginea și cuvintele sunt esența mesajului. Și atunci mi-am dat seama că am puterea. Mie îmi este suficient penelul (n.r. penița) și scrierea cu lumină, e suficient ca să apăr drepturile omului.
Reporter: Când mergi în comunități defavorizate oferi la schimb ceva? Sunt fotografi care își plătesc sau le dau ceva la schimb oamenilor de care s-au apropiat.
Mugur Vărzariu: Eu n-am ajutat cu un leu, cu o bomboană, niciun om individual niciodată. Asta este exact forța de care îți spuneam. Dacă ai făcut asta pentru bani, s-a terminat. Nu mai ești jurnalist. Ai făcut-o o scenă. Mai există jurnaliști care pot să schimbe ceva, dar e munca grea. Nu banii îți dau accesul. Dacă banii ți-au dat accesul, aruncă totul la gunoi, ci timpul îți dă accesul. Un singur lucru am dat: poze. Atunci când unii dintre ei au zis: , Domnul Mugur, nu puteți să-mi dați și mie o poză?”, eu m-am reîntors cu o fotografie.
