Fostul președinte al Statelor Unite, Jimmy Carter, a încetat din viață la vârsta de 100 de ani. Carter a fost cel de-al 39-lea președinte al SUA și până la moartea sa acesta fusese cel mai longeviv ex-președinte american.
Drumul către Casa Albă
Carter și-a început cariera politică în 1962, atunci când a fost ales în Senatul statului Georgia din partea Partidului Democrat. În 1966, a încercat să obțină funcția de guvernator, dar a fost învins. Cu toate acestea, Carter va reveni și va obține funcția în 1970.
Funcția de guvernator a funcționat ca o rampă de lansare pentru Carter în politica mare. În 1974, Carter și-a anunțat candidatura pentru nominalizarea Partidului Democrat în viitoarea cursă prezidențială. În ciuda șanselor faptului că intra în cursă din postura de outsider, Carter a dus o campanie foarte energică și în iulie 1976 reușea să obțină nominalizarea Partidului Democrat. Adversarul său în alegerile prezidențiale din același an era președintele în exercițiu, republicanul Gerald Ford care preluase funcția după demisia lui Richard Nixon, în urma scandalului Watergate. În noiembrie 1976, Carter avea să câștige alegerile, devenind cel de-al 39-lea președinte al SUA.
Președinția lui Jimmy Carter
Președinția lui Jimmy Carter a fost marcată de suișuri și coborâșuri. Încă de la începutul administrației sale, Carter a introdus o serie de programe ambițioase de reformă socială, administrativă și economică. Cu toate acestea, majoritatea acestor programe s-au lovit de opoziția Congresului, în ciuda majorităților democrate atât în Camera Reprezentanților, cât și în Senat.
Două scandaluri au afectat, de asemenea, credibilitatea lui Carter. În vara anului 1977, Bert Lance, directorul Biroului de Management și Buget și unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Carter, a fost acuzat de nereguli financiare. Când Carter l-a susținut pe Lance (căruia i-a cerut în cele din urmă demisia și care ulterior a fost achitat), mulți au pus la îndoială atitudinea președintelui. Imaginea lui Carter a avut din nou de suferit - deși mai puțin - în vara anului 1980, când fratele său mai mic, Billy, a fost acuzat că a acționat ca traficant de influență pentru guvernul libian al lui Muammar al-Qaddafi. Anchetatorii Senatului au ajuns la concluzia că, deși Billy acționase în mod necorespunzător, nu avea o influență reală asupra președintelui.
În domeniul afacerilor externe, Carter a fost lăudat pentru promovarea drepturilor internaționale ale omului, deși criticii săi au acuzat că viziunea sa asupra lumii era naivă. Carter putea fi descris drept un idealist, încrezător în instituțiile internaționale și în progresul omenirii. În 1978, Carter i-a reunit pe președintele egiptean Anwar Sadat și pe prim-ministrul israelian Menachem Begin la reședința prezidențială de la Camp David și a obținut un acord istoric în problema arabo – israeliană. Acordurile de la Camp David, care au pus capăt stării de război care exista între cele două state încă din 1948. Negocierile au fost dificile (au durat 13 zile) dar Carter a reușit să joace în mod eficient rolul de arbitru.
În 1979, la Viena, Carter și liderul sovietic Leonid Brejnev semnau un nou tratat bilateral între cele două superputeri de la vremea respectivă. Acest tratat prevedea limitare armelor strategice (SALT II) și avea ca scop detensionarea în sectorul nuclear.
Succesele substanțiale ale lui Carter în politica externă au fost umbrite de o criză gravă în domeniul afacerilor externe. La 4 noiembrie 1979, o mulțime de studenți iranieni a luat cu asalt ambasada SUA din Tehran și au luat mai mulți ostatici. Tensiunile veneau pe fondul revoluției islamice începute în Iran de către Ayatollah Ruhollah Khomeini. Evenimentul avea să modeleze pentru decenii relațiile dintre Statele Unite și Iran, deschizând un nou capitol plin de tensiuni. Președintele SUA a încercat o salvare disperată a ostaticilor, dar misiunea militară s-a încheiat cu un fiasco.
Incapacitatea administrației Carter de a elibera la timp ostaticii din Teheran avea să ducă la înfrângerea lui Carter în alegerile prezidențiale din noiembrie. După doar un mandat, Carter părăsea Casa Albă, lăsându-l în locul său pe republicanul Ronald Reagan.
După ce a părăsit Casa Albă, Carter a continuat să se implice în proiecte politice și sociale, înființând Centrul Carter, construindu-și biblioteca prezidențială, predând la Universitatea Emory din Atlanta și scriind numeroase cărți, de la memorii politice la poezie.
