Un termen rezervat de obicei lumii academice a început în ultima vreme să își facă loc în declarațiile liderilor mondiali. În raportul Conferinței de Securitate de la Munchen din acest an se vorbește despre „consecințele profunde ale multipolarizării ordinii internaționale”. În urmă cu câteva zile, ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov vorbea și el despre ordinea multipolară a lumii, iar termenul a fost invocat și de către noul secretar de Stat american, Marco Rubio, într-un interviu recent.
Ce este multipolaritatea?
În relațiile internaționale, termenul de „polaritate” desemnează modurile diferite în care puterea este distribuită în sistemul internațional. Din acest punct de vedere există mai multe configurații posibile: unipolaritate, bipolaritate sau multipolaritate (unii autori precum Randall Schweller vorbesc și despre tripolaritate atunci când se referă la situația din timpul celui de-al Doilea Război Mondial).
Multipolaritatea se referă la faptul că în lume avem mai multe centre majore de putere. Cu alte cuvinte, există mai multe state care au o putere similară și care își împart hegemonia.
Termenul nu este doar unul abstract. În istoria lumii au existat configurații multipolare. De pildă după războaiele napoleoniene, puterile învingătoare, alături reprezentantul Franței, Charles Maurice de Talleyrand, au decis la Congresul de la Viena, implementarea unui „Concert al Europei”. Pentru că Europa era dominată de mai multe mari puteri la vremea respectivă s-a decis că trebuie să există o „balanță a puterii” între acestea. Cu alte cuvinte, Concertul European trebuia să mențină echilibrul pe continent și să prevină apariția unui hegemon. Arhitectul acestui „Concert European” a fost cancelarul austriac Klemens von Metternich și, pentru aproape 100 de ani această configurație a funcționat, în sensul în care nu a existat un război major între marile puteri din Europa, chiar dacă au existat unele confruntări locale precum Războiul Crimeii sau Războiul franco-prusac.
De la un sistem multipolar, la un sistem bipolar
Sistemul multipolar a fost zguduit de Primul Război Mondial. Mai multe țări și-au pierdut statutul de mari puteri la sfârșitul conflictului: Austro-Ungaria s-a destrămat, la fel și Imperiul Otoman. În ruinele Primului Război Mondial s-au născut principalele ideologii totalitare, iar perioada interbelică avea să fie martora ascensiunii extremei drepte în aproape toată Europa.
Ordinea multipolară se va prăbuși la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial atunci când Germania nazistă, Italia fascistă și Japonia imperială sunt învinse. Dar cel de-al Doilea Război Mondial avea să marcheze doar o victorie asupra nazismului și a fascismului, nu și asupra comunismului. Uniunea Sovietică va deveni la sfârșitul războiului celălalt mare centru de putere al lumii, alături de Statele Unite. Chiar în timp ce lumea se îndrepta către debutul Războiului Rece, sistemul internațional devenea bipolar.
„Momentul unipolar” și revenirea la multipolaritate
Perioada de bipolaritate avea să se încheie în decembrie 1991, atunci când Uniunea Sovietică colapsează, după ce în prealabil pierde controlul asupra statelor satelit din estul Europei odată cu schimbările de regim din 1989.
Un sistem care părea etern la vremea respectivă se schimba pe neașteptate, iar Statele Unite vor deveni unica superputere a lumii. „Momentul unipolar” așa cum îl numea la vremea respectivă gânditorul conservator american Charles Krauthammer era primit cu mult optimism. Statele Unite erau un hegemon liberal care promova valori precum drepturile omului, democrația liberală și respectul pentru normele internaționale. Din acest motiv nu a existat o coaliție de state care să încerce să echilibreze puterea Statelor Unite.
Sistemul politic american era văzut ca un model pentru aproape toate statele lumii, iar SUA deveneau într-adevăr „cetatea pe un deal” asupra căreia ochii tuturor oamenilor erau ațintiți (termenul „cetatea de pe deal” – „the city upon a hill” face referire la discursul ținut de John F. Kennedy în 1961). Unii analiști au fost atât de impresionați de sfârșitul Războiului Rece încât au proclamat „sfârșitul istoriei” – Francis Fukuyama considera democrația liberală drept punctul final al evoluției socio-culturale a omenirii și forma finală de guvernare.
Dar din anumite puncte de vedere, ordinea internațională liberală implementată de Statele Unite la sfârșitul Războiului Rece reprezintă o anomalie, așa cum amintește și Robert Kagan. Ea nu este un rezultat inevitabil al progresului uman, ci mai degrabă o construcție artificială, menținută doar prin angajamentul Statelor Unite și cu puterea Statelor Unite. Fără acestea, bula liberală în care o mare parte a omeniri trăiește se poate sparge oricând. Războiul din Ucraina demonstrează clar că această ordine este fragilă.
Pe parcursul ultimilor 30 de ani, lumea a asistat la fragilizarea ordinii unipolare. Ascensiunea puterii Chinei, agresiunea militară a Rusiei în vecinătatea sa (Ucraina, Georgia etc.), proliferarea armelor nucleare, conflictele din Orientul Mijlociu și reapariția curentelor extremiste și ultra-naționaliste demonstrează acest lucru. Peste toate acestea mai putem adăuga și tendința de întoarcere către sine a Statelor Unite sub administrația Trump – „America First”.
La fel ca și în timpul Războiului Rece, mulți au văzut lumea unipolară drept eternă, dar istoria ne învață că aceste configurații sunt mereu temporare. Ordinea liberală a fost posibilă doar datorită puterii de neegalat a Statelor Unite și a dorinței decidenților politici de la Washington de a se angaja în menținerea acesteia. Marile puteri revizioniste de astăzi: China, Rusia, Iran și Coreea de Nord sunt toate regimuri autoritare care contestă democrația liberală. Pe măsură ce angajamentul și puterea SUA vor slăbi, lumea se va îndreptata tot mai mult către o nouă (sau mai degrabă veche) arhitectură de putere – multipolaritatea.
