După un an de lupte crâncene în care s-au pierdut mii de vieți omenești, infrastructura civilă a fost distrusă și au fost provocate pagube incalculabile, războiul a ajuns în impas. Pe câmpul de luptă forțele dau bătălii grele pentru câteva fâșii de pământ. Niciuna dintre părți nu va accepta un acord negociat. Amenințarea unei escaladări nucleare planează în aer. Nu suntem în Ucraina de astăzi, ci în Peninsula Coreeană în 1951.
Nu există două războaie care să fie exact la fel, dar modul în care se desfășoară actuala confruntare militară dintre Rusia și Ucraina pare să aibă un echivalent: Războiul din Coreea, desfășurat între 1950 și 1953, așa cum arată Sergei Radchenko, istoric al Războiului Rece, într-un articol publicat în The New York Times. Există o sumedenie de lecții care pot fi desprinse din Războiul din Coreea, dar cea mai importantă este legată de modul în care acest conflict s-a încheiat.
În Ucraina, sfârșitul războiului pare a fi departe. Pentru Rusia, victoria ar implica cel mai probabil securizarea teritoriului ucrainean pe care îl revendică ca fiind al său, provinciile Donețk, Lugansk, Herson și Zaporojie. Pe de altă parte, obiectivul Ucrainei este acela de a elibera teritoriile respective, plus Peninsula Crimeea. Niciuna dintre părți însă nu pare a fi interesată în acest moment de negocieri și este greu de văzut cum s-ar putea ajunge la un acord de pace.
În Coreea, situația a fost similară: nici nord-coreenii, nici sud-coreenii, nici sponsorii lor nu se grăbeau să pună capăt războiului. Dar conflictul - care a făcut până la trei milioane de victime și a distrus orașe întregi - s-a stins treptat, ducând la un acord de încetare a focului și la o divizare temporară a Peninsulei Coreene. Războiul nu s-a terminat așadar cu un acord de pace propriu-zis, situație care persistă și în prezent.
Războiul din Coreea
Decizia de a începe războiul în Coreea a fost luată de un singur om: Iosif Stalin, liderul Uniunii Sovietice. După ce inițial a respins rugămințile dictatorului Coreei de Nord, Kim Ir-sen, care voia să obțină permisiunea de la sovietici de a invada Sudul, Stalin s-a răzgândit în ianuarie 1950. Motivele au fost două.
În primul rând, având în vedere iminenta încheiere a Tratatului de alianță sino-sovietică, care urma să fie semnat la Moscova la 14 februarie 1950, Stalin știa că poate conta pe chinezi să participe la război dacă va fi necesar.
În al doilea rând, și poate mai important, Statele Unite dădeau semnale că nu se vor amesteca într-un astfel de conflict. Secretarului de Stat al SUA de la vremea respectivă, Dean Acheson, spunea în ianuarie 1950 că Statele Unite exclud Coreea din „perimetrul său defensiv”. Acest lucru fost suficient pentru a-l determina pe Stalin să-i dea undă verde lui Kim Ir-sen pentru invadarea Sudului.
Forțele nord-coreene au trecut Paralela de 38 de grade la 25 iunie 1950, capturând în curând Seulul și avansând tot mai la sud. Capturarea întregii peninsule părea a fi doar o chestiune de timp. Dar intervenția decisivă a Statelor Unite, sub drapelul Națiunilor Unite, avea să schimbe radical cursul războiului. La sfârșitul lunii septembrie 1950, generalul Douglas MacArthur, responsabil de efortul de război al Occidentului, împinsese trupele nord-coreene înapoi la Paralela de 38 de grade.
Acesta însă va lua decizia fatidică de a intra pe teritoriul Coreei de Nord, cu scopul de a elibera jumătatea nordică a peninsulei. Decizia lui MacArthur avea să ducă la intrarea Chinei în război și deschiderea unei noi etape în acest conflict. Inițial, forțele chineze au obținut victorii impresionante, împingând forțele Națiunilor Unite la sud de Paralela 38 și recucerind Seulul. Dar avântul lor nu a durat. Afectată de dificultăți logistice și de bombardamentele americane, ofensiva s-a oprit în mai 1951.
Confruntarea s-a transformat într-un război de uzură. A fost nevoie de încă doi ani de lupte dure pentru a se cere o încetare a focului. Armistițiul avea să fie semnat într-un mic sat, aflat în apropierea Paralelei 38, numit Panmunjom, la 27 iulie 1953. Nu a existat niciun tratat de pace, nicio înțelegere negociată. Din punct de vedere tehnic, războiul este încă înghețat.
Lecții pentru războiul din Ucraina
Armistițiul a rezistat însă o perioadă semnificativă. La 70 de ani de la încetarea focului, dinastia Kim conduce încă Nordul, iar regimul este susținut în continuare de China și Rusia. În prezent China privește înțelegătoare la aventura militară rusă în Ucraina. Spre deosebire de 1950 însă, Xi Jinping nu și-ar dori un conflict prelungit.
Părțile care se opun cel mai clar încetării focului sunt, evident, cele două tabere implicate în conflict. Cu toate acestea, dacă niciuna dintre tabere nu reușește să încline decisiv balanța în favoarea sa în perioada următoare, ne-am putea îndrepta spre o încetare a focului.
Ucrainenii, deși poate că nu își vor recupera teritoriul în întregime, vor putea spune că au respins un inamic agresiv. Rușii, la rândul lor, își pot deghiza înfrângerea strategică, într-o victorie tactică. Conflictul va rămâne unul înghețat, iar rezultatul acesta va fi departe de a fi ideal. Cu toate acestea, dacă am învățat ceva din Războiul din Coreea este că un conflict înghețat este mai bun decât o înfrângere categorică sau un război de uzură.
