FF Theatre. Un univers întreg, abil strecurat într-un spațiu cam de dimensiunea unei sufragerii. Punctat, încă de la intrare cu un zâmbet cald și...indicații pentru public. ”Extrem” – piesa din repertoriu - nu este un spectacol care se încadrează în regulile seculare ale artei dramatice. Nu mergi să o vezi pentru poveste și deznodământ, ci ...tu faci parte din ambele bucăți ale întregului. Ești demiurgul care stabilește soarta personajelor.
Florin Frățilă, regizor: ”Din când în când îți intră un text în mână care te face să simți. Nu mai poți să îl lași, trezește niște emoții în tine și în principal cam asta e. Dacă am o poveste care pe mine mă face să simt, atunci vreau să le-o arăt și oamenilor. Și așa am ajuns să aleg Extremul, pentru că mi s-a părut o poveste extraordinar de puternică.”
Dincolo de componenta interactivă, se află subiectul. Unul dificil de digerat: o agresiune sexuală. Un viol.
Florin Frățilă, regizor: ”Noi ce am făcut cu Extrem: am luat un spectacol care deja este greu, este dificil, vorbește despre subiectele astea grele și i-am luat pe oameni și i-am făcut parte, i-am făcut propriu-zis judecători, i-am făcut să accepte că sunt și ei parte din chestia asta și să voteze, să participe cu toată ființa lor.”
Mecanismul spectacolului
Se lasă întunericul. O voce îți repetă instrucțiunile, iar piesa e gata să ți se desfășoare sub priviri. După câteva minute, sala este cuprinsă, din nou, de beznă. Actorii se opresc din jocul scenic, îmbrăcați într-o lumină roșie. O voce necunoscută te pune în fața deciziei - pe care o exprimi prin ridicarea unei lanterne colorate. Voturile publicului sunt numărate, iar acțiunea continuă în funcție de alegere.
Florin Frățilă, regizor: ”Îi auzim întotdeauna când vine momentul acela de pauză, de stop-cadru, în care le punem oamenilor întrebările - tu ce ai face în situația asta, ai alege asta sau asta, îi auzim cum șușotesc, mai ales în momentul în care ies rezultatele și nu sunt cele pe care le așteptau unii dintre ei. Toată lumea votează, facem o medie și în funcție de media sălii, așa mergem mai departe, se aud mici reacții.”
Prima întrebare are rolul de inițiere - să te obișnuiești cu dinamica acțiunii și cu mecanismul. Urmează apoi întrebările mai grele, decisive pentru soarta personajelor.
Florin Frățilă, regizor: ”La acest spectacol de două ori au fost câteva persoane care au plecat din sală. Începutul este atât de dur, încât nu au putut să ia parte. Și zic, okay, nu ai putut să iei parte, nu poți să te uiți, nu poți să treci peste chestia asta, știind că este un spectacol și acolo sunt actori și tu ești atât de revoltat încât ieși din sală. Dar nu ești revoltat să știi că 80% din femeile din România au avut parte de o experiență din asta nefericită. Nu ești revoltat că 60% dintre violurile care se întâmplă vina este pusă în spatele femeilor. Ne revoltăm doar când ne este aruncat în față, până acolo ne facem că nu există. Impactul este destul de mare. ”
Majorie, personajul principal trece printr-o dramă care îi schimbă viața - este urmărită de un bărbat care intră în apartament și se năpustește asupra ei. Protagonista scapă, dar se lovește, ulterior, de un sistem de justiție care marginalizează victimele, transformându-le în agresori. E pusă și în fața unei decizii aproape imposibile – iartă și-și duce traiul în bezna fricii sau încearcă de una singură să rezolve problema.
Adrian Pantelimon, actor: ”Fiecare personaj este într-o oarecare măsură în noi. Noi conținem toate lucrurile astea, doar că rezultatul, adică ceea ce ați văzut voi în seara asta e rezultatul unei munci de aproape doi ani. Textul ăsta a început să fie montat prin 2020, a ieșit acum fix un an.”
O adevărată provocare pentru actori
Spectacolul este în sine o provocare. Cele trei finaluri posibile, dar și alegerea lăsată în sarcina celor din sală îi solicită pe actori.
Elena Moldoveanu, jurnalist Euronews: ”Care este cea mai complicată parte atunci când joci un astfel de spectacol?”
Ioana Chelmuș, actriță: ”Cred că fix începutul spectacolului, atunci când intervine agresiunea fizică. (Agresiunea) sexuală nu apucă el, dar tot există, tot se simte. Atunci e cel mai greu.”
Daniela Purcărea, actriță: ”Cred că intensitatea, pentru că, din câte ați văzut, spectacolul ajunge să aibă anumite părți extrem de intense și la un moment chiar te simți foarte into it, dar cumva ăsta e și scopul lui și e plăcut pentru tine ca actor să joci astfel, cel puțin pentru mine, personal, chiar e plăcut.”
Adrian Pantelimon, actor: ”Cea mai grea parte probabil că e partea de început, e multă fizicație, sunt multe <que>-uri de care trebuie să ținem cont și e și foarte importantă și starea pe care o am atunci când intru în primă fază în scenă.”
Daniela Purcărea, actriță: ”Încă de la începutul spectacolului stau acolo la intrare și practic aud acțiunea, aud prin ce trece personajul Ioanei, Marjorie, și văd și aud și când intră personajul Marei și mă ajută foarte mult pentru că îmi creează un context. Mi-e mult mai ușor când intru. Dacă aș sta în altă parte, cred că m-aș simți mult mai decuplată, mă ajută foarte mult să fiu acolo, să fiu în <zeamă> să spun așa.”
Publicul, un actor în plus
Acțiunea plasată într-un spațiu comun, și nu pe o scenă clasică, duce la o fisurare calculată a celui de-al patrulea perete, cel dintre public și actor.
Ioana Chelmuș, actriță: ”Încerc să fac abstracție de public. Chiar mă aflu într-o cameră cu patru pereți. Doar atunci când sunt alegerile de făcut, atunci am nevoie de ei și câteodată îmi spun în minte sper să se aleagă asta.”
Mara Stoian, actriță: ”Pot să zic că îi simt, îi simt aproape, îi simt atenți și asta ajută, ne ajută și pe noi.”
Adrian Pantelimon, actor: ”În majoritatea spectacolelor publicul se poate spune că este un actor în plus, doar că în spectacolul ăsta e cu adevărat un actor în plus. Adică avem mai mult decât o relație de schimb energetic, eu dau, ei încasează, prelucrează și îmi dau mie înapoi. Aici, ei iau decizii asupra mea și asupra întregului spectacol. E o relație aparte, diferită, e ceva deosebit să joci un asemenea spectacol în care publicul poate avea o asemenea amprentă asupra acestui spectacol.”
Ana, spectator: ”Piesa mi se pare că oferă foarte multe întrebări, și asta mi se pare esențial la orice ne expunem și ne oferă foarte multe dileme la care să ne gândim și perspectiva de conștiință personală. Totul se rezumă la ce am face noi în situațiile care par extreme pentru mediul nostru, dar sunt realitatea multor persoane. Finalul nu a fost același cu alegerea pe care am făcut-o eu, a fost diferit, dar asta mi se pare partea imersivă a spectacolului, în care este conștiința colectivă care și-a spus cuvântul, nu conștiința mea personală.”
Teo, spectator: ”Alegerile în fiecare zi sunt făcute într-un fel sau altul, fiecare își alege mersul prin viață, dar legat de finalul acesta - am ales milă eu, cumva nu e chiar okay să faci dreptate cu mâna ta.”
”Extrem” este o adevărată experiență senzorială - de la subiectul apăsător, la atmosfera creată și întreținută de actori, decor și desfășurarea ei, pe mai multe planuri.
Tu, dacă ai fi pus să iei brusc o decizie grea, cum te-ai descurca?
