Lovituri, accidentări, sărituri de pe corzi, mișcări de final, aplauze asurzitoare - sunt doar câteva dintre cuvintele care rezonează cu wrestling-ul profesionist. Privit de mulți cu scepticism, acesta a purtat mereu stigmatul unui sport predeterminat. Mulți cred că ceea ce se întâmplă este o joacă inofensivă, dar cei care sunt angrenați în fenomen știu că, de fapt, Wrestling-ul profesionist este o artă în sine, unde luptătorii își pun viață în pericol, de fiecare dată când pășesc în ring, pentru a asigura un spectacol și a spune o poveste.
În ciuda faptului că în România, din punct de vedere cultural, wrestling-ul este un sport exotic, Tom Fulton, originar din Scoția, a mizat totuși pe români, și a creat o școală, dar și o federație de wrestling profesionist, chiar în București. Scopul proiectului – descoperirea de noi talente într-o zona a lumii unde wrestling-ul este considerat o activitate obscură, greu de înțeles.
Tom Fulton: M-am mutat în România pentru o slujbă, în 2011. Și, la acel moment, tocmai începusem să fac wrestling. Aveam doar câteva meciuri disputate. Nu știam dacă asta e ceva ce vreau să fac, din punct de vedere profesional. Așa că am venit aici pentru slujba mea și mi-am zis: e în regulă, voi face wrestling în România. Am ajuns și nu-mi venea să cred că nu există așa ceva aici. Există wrestling peste tot. Absolut peste tot. Dar nu și România. Am făcut parte din conducerea unei școli de wrestling profesionist dar și a unei divizii în Scoția. M-am gândit. Știi ce? Știu destule. Aș putea face un spectacol de wrestling în România. Asta era tot ce voiam să fac. Voiam sa fac doar un show.
Am vrut doar să le arăt acestor oameni din România ce este un spectacol de wrestling, pentru că toți credeau că sunt nebun... Mentorul meu mi-a spus, pe bună dreptate: Trebuie să ai o școală, trebuie să ai o echipă, trebuie să ai băieți care să vină să te ajute. Deci, ai nevoie de o școală. De aceea, avem școala de wrestling aici. Antrenorul meu Killian Dain, care a lucrat pentru WWE mulți ani, a fost antrenorul meu în Scoția, la o școală din Scoția care se numea Source Wrestling School. Îmi spune: ei bine, folosește-mi numele, folosește-mi marca, tu ești franciza românească a școlii mele. De aceea suntem Source Wrestling School România, pentru că m-a cam forțat să deschid școala.
Tom nu activează doar că antrenor și manager de circuit
Programul său este mai mereu încărcat. În timpul săptămânii antrenează studenți, iar în weekend este prezent la diverse show-uri de peste hotare, în calitate de wrestler, pășind în ring sub numele de Future Shock. În weekend-urile în care rămâne în România, organizează evenimente pentru propria divizie RWA, acolo unde studenții pot pune în practică ce au învățat.
Tom Fulton: Dacă vrei să ai succes în orice, trebuie să-ți investești timpul și efortul în asta. În momentul de față, sunt prezent aproape în fiecare zi la școală, predau băieților de luni până vineri, iar vineri seară mă îmbarc în avion și zbor undeva prin Europa. Particip la evenimente tot weekendul și apoi mă întorc duminică seară acasă și încep din nou ciclul, lunea următoare. Dacă vrei să ajungi oriunde, trebuie să-ți dedici aproape tot timpul. Am 37 de ani și pentru a menține acest stil de viață, să călătoresc în toată lumea și să fac wrestling... Sunt singur, nu am copii. Nu aș putea să fac asta dacă aș avea responsabilități de acest fel. Trebuie să-ți gestionezi timpul și efortul, dar, în primul rând, trebuie să renunți la multe pentru a face asta.
Experiența pe care a acumulat-o Tom pe parcursul anilor, participând la meciuri peste tot în lume, și împărțind ringul cu nume grele din industrie, servește acum ca sursă de inspirație pentru studenții lui. Doar anul trecut a bifat cel putin 130 de meciuri de wrestling, iar în trecut a lucrat cu multe legende ale ringului și a fost antrenat de wrestleri ca Mikey Whiplash, Killian Dain și Paul Tracey, nume care rezonează în circuitele independente, dar și mainstream.
Tom Fulton: Am avut ocazia să lucrez cu „Hacksaw” Jim Duggan. A fost super. Duggan a fost cool. Am făcut echipă cu Ricky Morton. Îi țineam locul lui Robert ca parte din Rock n Roll Express. Am avut ocazia să pășesc în ring cu Dr. Wagner Jr. în Mexic. A fost incredibil. E grozav să lucrez și cu băieții de aici. Am reușit să antrenez băieți în diferite țări, diferite continente, tot felul de locuri. Ei vin aici, în România, unde nu există lupte, nu există cultură, nu există istorie.
Oamenii care vin și fac wrestling aici, au început de la zero. I-am antrenat de la primii pași în ring, de când au trecut prima dată printre acele frânghii, până în momentul în care au intrat în ring cu mine, într-un meci. Deci este un sentiment foarte cool. Nu știu dacă sunt cei mai buni wrestleri, dar este un lucru care îmi aduce satisfacție. Să poți să iei oamenii de la zero, să-i aduci într-un punct în care, să poți să-i pui în față unui public și să faci spectacol.
Împins de curiozitate, Andrei a luat prima dată contact cu wresling-ul live când a pășit de unul singur la un show organizat de RWA în 2018. Aflase de pe internet că această industrie și-a făcut loc și în România.
Andrei Boiangiu: În 2018 am venit prima dată că spectator. Nu știam la ce să mă aștept. Am aflat de pe internet că există asta în România, că există asta în București. N-am găsit la momentul respectiv, toți aveau altă treaba. M-am dus eu singur, mi-am luat niște bere. Hai să văd despre ce e vorba. M-am distrat foarte mult la show. După show m-am dus la Tom și i-am zis că vreau să fac parte din asta. Au început antrenamentele și vreo trei sau patru luni mai târziu, am avut primul meu meci. Nu cred că exagerez dacă zic că mai bine de jumătate din public erau legiunile Iorgu, apropiați, cunoștințe. Foarte mulți din ei încă mai vin la show-uri sau au devenit fani. Cum îmi place mie să le zic, Legiunile Iorgu. Apropiații au fost foarte încântați. Părinții mei sunt fani, prietenii mei sunt fani.
Andrei a trebuit să lucreze nu doar la abilitățile fizice, ci și la personajul său din ring, care să fie îndeajuns de credibil și în același timp să-l reprezinte. Anii ’80 și Attitude Era a anilor ‘90, muzică metal și cărțile fantasy au avut un rol important în dezvoltarea imaginii sale.
Andrei Boiangiu: Tiranul celor 4 colțuri… Personajul Iorgu Agressor este o extensie a personalității și a ambițiilor mele estetice. E un menaj de cărți și filme vechi cu barbari și fantasy medieval combinate cu metal și black metal din anii ’80. O estetică arhaică prezentată în contextul de wrestling. Sunt și mare fan și am fost mare fan Andre the Giant. Unii spun că semăn cu el câteodată la comportament, deși nu sunt atât de gigant.
În cazul lui Tom, personajul „Future Shock” a apărut dintr-o glumă la antrenamente. Toți colegii săi doreau să învețe flip-uri și acrobații, în timp ce Tom voia doar să învețe manevre clasice pe care le văzuse la televizor, în anii 80. Și astfel, gluma a devenit un joc de cuvinte pe care Tom și-a însușit-o drept nume.
Vin din anul 2123, o perioadă în care wrestling-ul a fost interzis și am călătorit înapoi în timp, pentru a-l salva, în numele generațiilor viitoare.
Tom Fulton: Totul se rezumă la pasiunea mea pentru wrestling-ul din anii ’70, ’80 și ’90. Când am început să mă antrenez, habar nu aveam ce se întâmplă pe piață actuală. Când eram la antrenament, colegii spuneau: Știi ce? Vreau să încerc acest procedeu “Double Flip Avalanche”, de pe ultimele corzi. Și apoi mă întrebau: Tom, tu ce vrei să încerci? Și eu spuneam... Poate cineva să-mi arate acea întindere abdominală inversă? Li s-a părut amuzant că sunt cu adevărat interesat să învăț stilul anilor ‘80. Deci a devenit o glumă, ce e vechi este nou. Deci, sunt din viitor, unde toate aceste lucruri nu le-a văzut nimeni înainte, cu excepția cazului în care ai urmărit luptele în anii ‘80 și știi exact ce sunt toate acestea.
Prin definiție, pro wrestling-ul este o formă de sport care se învârte în jurul unor meciuri de luptă simulate, care sunt de obicei desfășurate într-un ring similar cu cel folosit în box. Aspectele dramatice ale wrestling-ului pot fi jucate atât în ring - ca în spectacolele de lupte televizate – sau în culise, într-o formă similară cu emisiunile de tip reality show. Persoanele care fac parte din industrie consideră că menținerea unei iluzii constante față de spectatori este necesară pentru a păstra interesul publicului. Decenii la rând, mulți luptători și-au trăit viața publică, îmbrățișând personajele pe care le interpretau în ring.
Reporter: Ce trebuie să știi înainte de a veni la antrenament?
Tom Fulton: Nu trebuie să știi nimic. Trebuie să ai o atitudine bună. Trebuie să fii dispus să muncești din greu, trebuie să fii dispus să asculți. Atâta timp cât vei face asta, vei fi bine.
Andrei Boiangiu: Ar trebui să știe că un minim de cardio ar fi binevenit. Wrestling-ul în ring nu este la fel ca a juca un joc video pe playstation. Poate să doară. Dacă ești bine antrenat, nu te rănești, dar de durut, doare. Ar trebui să arate voință și dispoziție de a învață. Păcat este că mulți dintre cei care sunt oameni sportivi sau specimene fizice, nu sunt fani de wrestling, iar mulți care sunt fani de wrestling nu prea au condiție fizică. De obicei, vin la antrenament. Începe antrenamentul. Nu e ceva foarte neaccesibil, dar își dau seama foarte repede că e un pic mai greu decât să te joci pe calculator.
Tom Fulton: Partea cardio, să ai grijă de corpul tău și să te asiguri că ești apt, din punct de vedere fizic să finalizezi un meci. Pentru oamenii care nu fac sport, poate fi un șoc. Dacă ești în formă, va fi ușor. Mulți oameni care vin la antrenament, par să gândească: n-am făcut niciodată sport, am jucat doar jocuri pe computer, wrestling-ul este exact pentru mine. Vin și stau mai puțin de cinci minute și apoi pleacă. E ceva obișnuit. Facem o mulțime de exerciții fizice, exerciții pentru greutatea corporală, așa că, în mod normal, dacă este o sesiune de antrenament de trei ore, vom petrece o oră lucrând doar la condiționarea fizică, pentru a ne asigura că nu avem probleme în ring.
Dacă poți face față o oră din acest cardio, poți trece printr-un meci de 20 de minute. După aceea, totul depinde de nivelul tău. Putem începe cu primele mișcări de bază, reguli de cădere, controlul corpului și chestii de genul ăsta. Și apoi, la final, odată ce ai făcut toate acestea, ești încrezător, atunci ne vom uita mai mult la prezentare și la modul în care lucrezi cu publicul.
Andrei Boiangiu: E mai distractiv decât a te juca wrestling pe calculator. Asta v-o promit.
Reporter: Ce fel de oameni antrenezi? Există vreo limită de vârstă?
Tom Fulton: Nicidecum. Avem băieți de 30-40 de ani, care nu au fost niciodată într-un ring, care nu au făcut niciodată vreo formă de sport. Avem adolescenți care merg la sală, care sunt în formă excelentă. Aveam cursuri pentru copii. Cursurile pentru copii sunt grozave. Sunt atât de multe lucruri pe care le putem face, fără a răni pe cineva anume. Cursurile pentru copii sunt grozave, dar toți copiii au crescut și acum toți sunt în clasa adulților. A fost greu să găsești niște copii să vină și să le ia locul. Am antrenat, probabil, de la 8 și 9 ani, până la bărbați de 40 de ani.
Wrestling-ul nu este o activitate ușoară
Pentru cei care privesc din față ecranelor, pare o joacă, dar, în realitate, mulți renunta la viață de wrestleri în primele 6 luni. Pe lângă programul care este mai mereu încărcat, disciplină alimentară, antrenamentele necruțătoare de câteva ori pe săptămână și show-urile din weekend, mai intervin și accidentările care sunt greu de gestionat, atunci când trebuie să faci parte din spectacol.
Tom Fulton: Înainte să fiu wrestler, am fost jucător de hochei. Așa că am jucat la echipa națională semi-profesionistă. În perioada dintre hochei și pro wrestling, m-am accidentat peste tot. Mi-am rupt toate degetele de la mâini și de la picioare, mi-am rupt nasul de 7 sau 8 ori, am avut poate 7-8 contuzii, am trei hernii de disc la spate, două la gât, mi-am rupt ligamente. Am o problemă cu flexorul șoldului acum. De fapt, nu-mi pot ridica piciorul drept cum trebuie. De asemenea, mi s-au rupt toate cele patru meniscuri la genunchi. Aș putea să stau să povestesc toată ziua.
Andrei Boiangiu: N-am fost rănit niciodată, fiindcă nimeni n-a reușit să mă rănească niciodată. N-am avut răni grave până acum. Dacă cineva se accidentează în timpul meciului, vei afla asta a două zi, fiindcă adrenalină de după un meci face să nu mai simți nicio durere. Nu m-am trezit cu surprize, precum oase rupte sau altfel de leziuni… febră musculară. Probabil coming down-ul. Ca un fel de mahmureală după extazul și adrenalina seriei respective și sete pentru mai mult.
Eforturile pentru a ține deschisă școala de wrestling sunt din ce în ce mai mari
Iar despre un profit, nici nu putem vorbi. Nici situația socio-culturală din țară nu îl ajută prea mult. Majoritatea românilor nu arată un interes prea mare pentru fenomen.
Tom Fulton: Mă costă o avere. Dacă nu mi-aș investi banii în asta în fiecare lună, am închide ușile. Avem un spectacol în fiecare lună, pentru că proprietarul a scumpit chiria. Chiar și cu banii primiți de la toți studenții și din vânzarea de bilete în fiecare lună, tot nu reușim să acoperim banii de chirie. Nu este vorba despre a face profit, ci despre... A nu ajunge la pragul de rentabilitate. Și dacă nu ar fi contribuția mea, n-ar fi wrestling în România.
Reporter: Deci există o pasiune? Ești pasionat?
Tom Fulton: Sunt masochist. Există o pasiune, există o vinovăție. Mă uit la studenții mei și mă gândesc că dacă aș pleca mâine, nu ar mai face wrestling niciodată. Asta este în mintea mea.
Țările vecine României au dat campioni atât în mainstream, cât și la diviziile independente. Iar în SUA, doar WWE a înregistrat de una singură, în 2022, valoare netă de aproape 5 miliarde de dolari.
Găsim și în Marea Britanie, Canada, Mexic și Japonia o cultură a wrestling-ului bine dezvoltată. Țări ale căror școli exportă talente pe bandă rulantă.
Reporter: Pot românii să facă o carieră în wrestling-ul profesionist?
Tom Fulton: Cu o atitudine corectă, nu văd absolut niciun motiv pentru care să nu facă. Unul dintre lucrurile pe care le fac aici este că încerc să aduc oameni care se află într-o situație similară cu mine aici, în România. Show-ul pe care l-am avut în weekend, l-am avut pe Gianni Valetta, care este un luptător maltez, și care a creat o divizie de wrestling în Malta, există o școală pro-wrestling în Malta. Este un luptător profesionist cu normă întreagă. Lucrează în toată Japonia, lucrează în Mexic, este în turneu constant. Luna trecută a fost în Pakistan timp de 3 săptămâni. Și asta este jobul lui cu normă întreagă. Călătorește în lumea wrestling-ului.
În fiecare lună aducem pe cineva, pionieri ai wrestling-ului din diferite zone, cum ar fi tipul care a adus wrestling-ul în Suedia, tipul care a adus luptele în Danemarca, tipi care dețin promoții în diferite zone ale lumii. Am avut luptători din Mexic și SUA și chiar tipul care conduce promoția în Peru. Băieții ăștia o pot face. Așa că încerc să le arăt studenților că se poate. Mentalitatea românească nu este una încrezătoare. Nu este: Fă tot posibilul! Pentru că încă mai poți locui acasă cu mama și nu plătești nicio chirie. Încerc să-i conving pe băieți că poți realiza mult mai mult. Nu este atât de ușor cum am crezut.
Viitorul wreslingului în România rămâne sub semnul întrebării, deși succesul acestui sport nișat, este influențat, din păcate, de trendurile care se propagă cu rapiditate pe platformele de social media și nu de calitatea spectacolului în sine.
Andrei Boiangiu: Momentan sunt fericit, pe termen scurt, să contribui la existența, la creșterea și popularizarea acestui sport, acestei arte, acestui sport artă în România. Dacă am putea pune wrestling-ul românesc pe hartă și aș putea să-l văd crescând și să contribui la creșterea lui, sunt fericit. Sper că peste cinci ani, poate nu doar RWA, poate vor exista show-uri și în alte orașe. Poate va fi un mic bum al wrestling-ului independent. Pentru că e ceva distractiv și e ceva ce prefer să existe, decât să nu existe aici.
