200 de autori din întreaga lume și textele lor sunt parte dintr-o antologie inedită: o istorie a mirosurilor și a parfumurilor. Cum s-a raportat omenirea la propriul nas în epoci diferite? Aflăm dintr-o carte mai mult decât parfumată, destinată pasionaților de cultură olfactivă.
Cartea este o antologie de texte pentru nasul oricui. Mai exact, o colecție de arome, mirosuri, istorii fascinante din alte vremuri, închise toate, nu într-o sticluță de parfum, ci în paginile unei cărți, care are ca personaj principal simțul olfactiv.
Mirosul, unul dintre cele mai importante simțuri
„A fost o aventură să văd cum evoluează discursul olfactiv de-a lungul epocilor, pentru că există o trecere, deși există și o constantă pe de altă parte: mirosul e întotdeauna în partea de jos a ierarhiei simțurilor. Și toată lumea care se ocupă de acest domeniu cumva se lamentează că parfumul nu este recunoscut în economia ființei noastre. Când de fapt este o parte foarte importantă, când rămânem fâră miros, ne dăm de fapt seama ce pierdem”, a explicat Claudiu Sfirschi-Lăudat, coordonatorul Antologiei de cultură olfactivă.
De la pudra de păr pompos parfumată cu apă de iris și mosc din vremea Regelui Ludovic al XIV lea, până la celebrul Jicky, considerat primul parfum modern, istoria mirosului, așa cum o regăsim în textele din antologie, abundă în obiceiuri sofisticate, dar și stranii. La curtea Regelui Soare, de exemplu, parfumul era, de multe ori, doar de fațadă.
Rolul parfumurilor era și de a proteja
„Moscul, ambra, mirosurile puternice care acopereau, care trebuiau să acopere mirosurile neplăcute pentru că știm că nu prea se spălau, și nu doar asta. Nu e un fapt foarte cunoscut, dar mirosurile nu erau numai pentru a acoperi, ci și pentru a proteja. Aveau scop terapeutic și profilactic. Purtau ambră sau mosc pentru a se feri de bolile care se transmiteau, credeau ei, pe calea mirosului, a aerului. Abia cu Pasteur, la sfârșitul secolului XIX, au început să descopere că bolile nu se transmit așa. Ca să se apere de ciumă, ei purtau tot felul de amulete, de pomandere, pe care și le atârnau la gât, la brâu șamd. ca să-i apere de boli”, a mai spus Claudiu Sfirschi-Lăudat
