De două ori în istorie, Statele Unite au mai impus astfel de tarife vamale protecționiste. De fiecare dată, efectele au fost dure, la nivel global. Prima mare intervenție protecționistă a avut loc în 1930, prin Tariful Smoot-Hawley, un set de taxe impuse pe mii de produse importate, menit să protejeze industria americană în plină criză economică. Rezultatul? Un val de represalii comerciale din partea principalilor parteneri ai SUA, care a accentuat Marea Criză și a redus drastic volumul comerțului internațional.
Printr-un efect de domino, măsura a amplificat dificultățile economice din Germania, unde o mare criză a dus la șomaj masiv și ascensiunea Partidului Nazist, care promitea soluții radicale. Mai departe, Hitler și Japonia au adoptat politici economice care promovau autosuficiența și expansiunea teritorială ca soluții la criza economică. Ce a urmat a fost doar contextul de insecuritate economică și politică în care s-a declanșat cel de-al Doilea Război Mondial.
În zilele noastre, economiștii folosesc direct briciul lui Occam și ne dau semnalul că trebuie să ne pregătim din nou pentru efecte majore, și nu pozitive.
Invitat la Euronews România, consultantul fiscal Dan Schwartz avertizează: „Acest război comercial se poate transforma, din păcate, în ultimă instanță, într-un război mondial al armatelor. Pericolul cel mai mare este acesta. Dar vreau să cred că, în afara administrației Statelor unite, rațiunea este pe primul plan, nu loialitatea.”
Dacă acest conflict economic va escalada într-un război adevărat, rămâne de văzut. Cert este însă că economia globală va avea de suferit. Lanțurile de aprovizionare vor fi perturbate, costurile de producție vor crește, iar noi vom simți direct impactul prin prețuri mai mari și un acces mai dificil la anumite bunuri. Investitorii deja reacționează cu prudență, piețele financiare devin volatile, iar companiile sunt forțate să-și regândească strategiile de producție și export.
Într-o lume interconectată, un război al tarifelor nu este niciodată doar despre taxe – este despre cine va rezista mai bine economic și cine va ceda primul presiunilor.
O lume împărțită între prieteni și inamici. Cu toții, plătitori
Despre efectele tarifelor vom vorbi mult timp de acum încolo. Ele sunt imposibil de calculat precis astăzi. Așa că vă propun să ne uităm la fapte, acum, că emoția s-a mai disipat. Sunt 60 de state vizate de măsură. Însă nu toți suntem egali.
China este printre țările care vor simți cel mai dur impactul tarifelor: 34%, nivelul anunțat de Donald Trump. Atenție, însă! Ele vin peste alte tarife de 20% impuse mai devreme, așadar ajung la un total de 54%. Când ai tarife vamale de peste 50%, orice fel de schimb comercial e foarte greu de îndeplinit, și mult mai probabil să nu se mai facă deloc. Uniunea Europeană, 20%. Japonia 24%, Taiwan și Bangladesh peste 30%.
Cazul celor două din urmă e interesant pentru că sunt state care exportă bunuri ieftine (de ex. fast fashion), iar multe dintre ele provin chiar din China. Aici e rolul tarifelor ridicate. Împiedicarea acestui flux al mărfurilor. Cu tarife de 10%, Marea Britanie e printre statele impactate cel mai puțin.
E cea mai avantajoasă cotă dintre toate țările vizate de tarife. Mult mai bună decât cota impusă Uniunii Europene, care trebuie sa plătească 20% tarife. Pentru asta e creditat premierul Marii Britanii, Keir Starmer, care a făcut mari eforturi să fie...aproape de Donald Trump. L-a vizitat la Washington, s-au împrietenit, și chiar l-a invitat să se întâlnească cu Regele Charles. În plus, Marea Britanie a negociat separat de UE, având alte relații comerciale cu SUA.
O administrație ca un blockbuster de la Hollywood
Totul e grandios, cu mult dramatism, personaje principale carismatice și o intrigă plină de răsturnări de situație, dar cu un final care poate să nu mulțumească pe toată lumea. Iar uneori, efectele speciale sunt doar butaforie.
Economistul James Surowiecki lansează o teorie care ne dă un schadenfreude de toată frumusețea: algoritmul – inexplicabil pentru mulți – prin care a fost setat nivelul tarifelor ar fi următorul: împărțirea deficitului comercial al SUA cu o anumită țară la totalul exporturilor acelei țări către SUA și înmulțirea rezultatului cu 0,5. Ceea ce ar fi cel puțin superficial, amatoricesc, și pur și simplu greșit. O metodă care nu ține cont de complexitatea fluxurilor comerciale și penalizează disproporționat țările cu un deficit mare în relația cu SUA, fără a lua în considerare alte variabile economice. Și ar fi bine dacă povestea modului în care au fost setate tarifele s-ar termina aici.
Mai mulți experți și comentatori au observat nereguli în structura tarifelor, sugerând că nu sunt diferențiate pe țări, ci pe domeniile de internet. Total plauzibil, dacă ne uităm la câteva exemple:
- Insulele sub dominație franceză, precum Réunion (.re), listate separat de Franța
- Gibraltar (.gi) taxat distinct de Regatul Unit
- Chiar și teritoriul britanic Diego Garcia (.io), unde există o bază militară americană, fiind tratat individual
Aceste anomalii au dus la speculații că tarifele ar fi fost generate automat folosind un model de inteligență artificială, cum ar fi ChatGPT, iar autoritățile nu ar fi verificat corect lista înainte de publicare.
Lecțiile trecutului nu ne apără de lecțiile prezentului
Comerțul global este o mașinărie complexă. O poți lovi cu barosul tarifelor, dar nu te mira dacă piesele sar în direcții neașteptate. O lume a afacerilor... mereu în mișcare, mereu plină de surprize! Istoria ne arată că taxele vamale pot aduce beneficii pe termen scurt, dar și războaie comerciale costisitoare pe termen lung. Iar barierele comerciale rareori vin fără represalii și costuri ascunse.
Pe termen lung, piețele vor reacționa, aliații vor riposta, iar realitatea economică își va spune cuvântul. Până atunci, însă, măcar am aflat că și insulele nelocuite pot avea un rol în geopolitica tarifelor. Dacă pinguinii din .hm vor decide vreodată să conteste aceste taxe, lucrurile ar putea deveni cu adevărat demne de un scenariu de Hollywood.
Se spune că e bine doar să citești despre vremuri interesante, nu să le trăiești. Însă noi am putea umple o carte de istorie doar cu evenimentele ultimilor cinci ani.
