Potrivit statisticilor, 35% dintre români nu au citit niciodată o carte. Doar unul din zece români citește zilnic, în timp ce doi din zece citesc o dată pe lună. Nici în privința bibliotecilor, lucrurile nu stau bine. Din cele aproximativ 16.000 de biblioteci în anul 1990, în prezent, mai sunt doar jumătate. În aceste condiții, deschiderea unei noi librării este mai mult decât binevenită.
Numărul cititorilor, în scădere
O bibliotecă este locul unde prind viață un milion de alte vieți posibile, cele din cărți. La fel și o librărie. Dar orice spațiu al cărților are nevoie de ceva esențial: de cititori.
În România, din acest punct de vedere, lucrurile nu stau deloc încurajator. Statisticile arată că în anul 1999, numărul cititorilor se ridica la aproximativ 6 milioane. În 2020, acesta a scăzut la 2,5 milioane. În acest context descurajant, a fost declarată o Zi Națională a Lecturii, totul pentru a-i încuraja pe elevi să deprindă bucuria cititului.
În București, s-a deschis o nouă librărie, una atipică. Pentru că, în același loc, conviețuiesc pe rafturi, cărți și obiecte de artă japoneză.
Gabriel Liiceanu, scriitor: „În clipa de față, a deschide (…) o librărie în condițiile în care statisticile arată cum scad cititorii de la un an la altul, și de la o lună la alta, statisticile sunt cumplite și ne așază pe ultimul sau penultimul loc în Europa, îți spui că e o formă de nebunie să deschizi o librărie în timp ce se închid librării. (…) Firma care face asta presupune că are un dram de idealism și altul de pragmatism. Dacă nu există dramul de nebunie și idealismul, nu deschizi librăria. Care este nebunia și idealismul? (…) Librăriile le deschizi cu speranța că vor crea cititorii. Și nu, nu deschizi pentru că e deșert în România, în cultură și că suntem guvernați la nivelul educației și culturii așa cum suntem. Atunci este un mod de a proceda, de a face în ciuda.”
Librărie de inspirație japoneză
Ștefan Liiceanu: „Am petrecut aproape 20 de ani în Japonia, m-am scufundat în cultura japoneză, în limba japoneză, și bineînțeles petrecând atâta timp în acel univers cu totul aparte, începi să înțelegi cultura în mod profund și întorcându-mă în România, mi-am dorit să împărtășesc aceste valori japoneze, mai ales partea estetică, artistică, (…) cu alte cuvinte, să aduc o mica insulă de Japonia, în România.”
Ștefan Liiceanu este economist, dar a studiat și limba japoneză la Universitatea din Tokyo. Are un masterat în budism și istorie culturală niponă. Este pasionat de pictogramele kanji, de ceramica Kutani și de pisicile Maneki. Și este coordonatorul unei antologii de povești și legende japoneze: Arcașul fără arc.
Ștefan Liiceanu: „Majoritatea sunt vechi de 2000, 2500 de ani, cu toate astea, regăsești în ele situații care sunt perfect aplicabile în zilele noastre. Fie că tehnologia a avansat atât de mult, c-avem telefoane mobile, c-avem sateliți în spațiu, nu contează. Situațiile interumane pentru că despre ele este vorba sunt absolut identice. Toate poveștile sunt cu câte o situație din viață, fie amuzantă, fie mai tristă, fie cu câte o povață, și aceste povești în Japonia sunt foarte cunoscute. Și sunt, exagerez puțin dar ca să înțelegeți ideea, un fel de Legendele Olimpului, grecești, echivalentul lor ar fi aceste povești în Japonia.”
