La doar 21 de ani, 49 de kilograme și o înălțime de 1,52 m, Mihaela Cambei ridică tone zilnic. A luat medalia de argint la Jocurile Olimpice 2024, însă nu multă lume știe prin ce a trecut pentru a pune mâna pe acea bucată de metal.
În direct la Euronews, în cadrul emisiunii Vocile care contează, "halterofila de buzunar" a dezvăluit povestea acestei medalii.
Mihaela Cambei: "Nu m-am uitat, nu am știut cât ridic"
Mihaela Cambei: "Cântărește cam doi ani dintr-o pregătire a noastră, cam patru de când au început jocurile, dar ultimii doi ani sunt mai intenși, doi ani de sacrificii. Aceste sacrificii înseamnă această medalie. Durează câteva secunde să ridici o bară pe podiumul olimpic, dar foarte multe sacrificii în spate, pentru că muncești foarte mult. Da, te antrenezi foarte mult în fiecare zi. Când este ușor sau când este greu, munca trebuie să o continui, disciplina trebuie să fie la fel chiar și când ești obosit sau când ai impresia că nu mai poți.
Este cam de neexplicat, dar noi, practicând asta, nu vedem așa diferențe. Ne ajută foarte mult tehnica, o înveți. Exercițiile pe care noi le facem au o tehnică, trebuie să le ridici într-un anumit mod. Când pleci de jos, nu trebuie să ai spatele îndoit, să stai cu spatele drept pentru a te ajuta. Sunt tehnici la orice sport, nu doar la noi.
Sunt momente în care simțim bara mult mai grea sau mult mai ușoară. Și când simți bara destul de grea, e cam dificil să o ridici, mai ales la greutățile mari. A controla bara înseamnă să reușesc eu să o coordonez, să o duc pe unde simt eu că ar trebui dusă și să fac fix așa cum îmi spune antrenorul."
- La proba smuls, Mihaela Cambei a ridicat 93 de kg, iar la aruncat, a reușit 112 kg.
Însă aceste performanțe nu pot fi obținute fără o putere mentală extraordinară. Aceasta este diferența între sportivi și campioni.
Însă vine momentul când omul se luptă cu propriul psihic. Din acest punct de vedere, Mihaela Cambei a dezvăluit un amănunt interesant. La Paris, în momentul competiției, ea nici măcar nu a știut cât ridică.
Mihaela Cambei: "Este foarte important mentalul, pentru că, dacă nu ai o mentalitate destul de sănătoasă, apar fricile, ca la orice sport, îndoielile, temerile. Și dacă ai aceste bariere, nu poți reuși să o pui pe bară, oricât de puternic ai fi, oricât de mult ți-ai dori.
De exemplu, la acest campionat, eu mi-am propus să nu mă uit cât am pe bară, doar să intru și să reușesc. Am știut doar prima încercare. Normal, se anunță, dar eu nu am fost atât de atentă la asta, am fost foarte concentrată la mișcare și, când am urcat pe podium, în timp ce mă dădeam cu magneziu, pur și simplu nu m-am uitat cât am pe bară. Atât. M-am dus și am ridicat.
Eu aveam o problemă cu greutatea de 93 de kg, am mai intrat în competiție și am mai ratat-o de două sau trei ori. I-am spus antrenorului că, indiferent cum ar fi competiția, nu mai vreau să intru în 93, pentru că era o problemă mentală, bineînțeles. Iar în competiție, m-a băgat la 93, nu am știut, nu m-am uitat, iar după ce am ieșit, mi-a spus: 'vezi, nu mai spune că nu poți să ridici 93'. Ne punem singuri bariere și, de multe ori, încerc să le depășesc și încerc să nu mă gândesc prea mult la probleme sau la aceste frici. Este o problemă foarte mare la toate sporturile."
Detalii mai puțin știute despre Mihaela Cambei. De la machiaj, la tatuaje sau la boxa cu muzică
Mihaela Cambei: "În momentul în care mă aranjez, mă machiez, am altfel de încredere în mine și eu mă simt altfel. Și la antrenament mă duc machiată. Poate altcineva nu se simte bine, dar eu așa mă simt bine."
Halterofila Mihaela Cambei este din Onești, localitatea care a dat-o lumii sportului și pe marea gimnastă Nadia Comăneci.
Mihaela Cambei: "Este pur și simplu dorința foarte mare, pentru că suntem niște fete foarte simple. Vorbesc despre mine și despre doamna Nadia Comăneci. De discutat, nu am discutat prea multe cu ea, am reușit doar să facem niște poze, m-a felicitat și a spus că este mândră de mine. M-am simțit foarte bine, mai ales că suntem amândouă din Onești. Ea a fost una dintre idolii mei. De aceea mi-a și plăcut gimnastica."
Un detaliu interesant este cel al tatuajelor pe care Mihaela le are. Parcă a presimțit că va lua medalii la Jocurile Olimpice atunci când și-a tatuat cercurile olimpice pe biceps.
Mihaela Cambei: "Mai urmează două tatuaje. Unul este să-mi completez aceste cercuri. Dedesubt vreau să scriu Buenos Aires 2018, primul meu campionat de Jocuri Olimpice (n.r.: de tineret), unde am luat bronzul. Și deasupra vreau să pun Paris 2024. Puteam să scriu mai demult, dar am zis că, doar dacă voi lua medalie, voi completa acest tatuaj. Obiectivul a fost să mă întorc cu o medalie, orice ar fi, nu conta culoarea. Nu ai de unde să știi, mereu sunt surprize. Eu speram la bronz. Nu este niciun regret, pentru că sunt foarte mândră de ceea ce am obținut, sunt foarte mulțumită. Nemulțumitului i se ia darul.
Știam că mă bat cu cele mai bune sportive din lume, chinezoaica are și recordurile olimpice și mondiale. Înainte de acest campionat, am avut noi un campionat în Thailanda, unde ea a aruncat 120 și știam că are potențial mult mai mare. Când a ratat, părea imposibil să ridice, am sperat în acele secunde, puțin, când am văzut mișcarea, dar în sinea mea, știam că o poate ridica, pentru că are o nebunie, este imprevizibilă, la fel ca și mine. Nu știi la ce să te aștepți de la mine, adică să te gândești că nu mai pot și eu să-ți demonstrez că mai pot."
De ce simte Mihaela Cambei că este făcută pentru acest sport
Mihaela Cambei: "De la vârsta de 9 ani, dar m-am apucat de la 10, să zic. În primul an am făcut doar pregătire fizică. Nu mi-au explicat pe moment (n.r.: de ce a fost selectată la școală), doar ne-au pus să facem un pic de mobilitate, niște sărituri, ne-au măsurat brațele. În comuna Dofteana, de unde sunt eu. Mi-au dat un bilețel pe care scria un număr de telefon și mi s-a spus să sun la acel număr, pentru că au venit la școală.
M-am dus acasă cu foaia, iar unde s-a spus că mama s-a impus, s-a impus în ce sens? Ea credea că nu este ceva adevărat sau nu știa exact ce se întâmplă. Iar eu m-am dus cu bilețelul la tata, a zis să încercăm amândoi. Eu, la început, în prima săptămână, voiam acasă, pentru că erau fete mult mai mari decât mine, erau destul de înalte și prinsesem o anumită frică, eu fiind foarte, foarte mică. Dar a durat doar o săptămână. După aceea, nici nu mai voiam să merg acasă, mi-a plăcut foarte mult.
Mă consider o fată născută pentru acest sport, făcută pentru acest sport. Am corpul, nebunia și cred că determinarea și implicarea. Nu știu de ce îmi place, iubesc mult acest sport. Probabil pentru că, la primul meu campionat european, am și ieșit campioană europeană. De acolo am rămas cu această victorie în sânge și, din acel moment, am rămas foarte fixată și mi-am dorit să rămân numărul unu tot timpul.
Mi-aș dori din suflet să se apuce copiii de sport, să facă un sport. Acest sport te ajută și să te maturizezi, nu doar să ridici. Este greu, nu este roz ca părul meu, dar este și al naibii de frumos când te uiți de pe podium și când îți cântă imnul și faci o țară mândră."
Ca aproape fiecare sportiv de performanță, Mihaela Cambei are propriile ei preferințe. De exemplu, obiectuld e care nu se desparte nicăieri este o simplă boxă audio.
MIhaela Cambei: "Am o boxă, nu lipsește niciunde, nici în cantonamente, nici la competiții, este tot timpul cu mine. Îmi place Puya, îmi plac mai mulți artiști, dar îmi place foarte mult house, pentru că am nevoie de energie la antrenament și mă axez foarte mult pe asta la pregătire. Mi-ar plăcea Antonia (n.r.: dintre artiștii care ar vrea să o sune să o felicite). Îmi place de ea, este foarte frumoasă și îmi plac melodiile ei."
Jocurile Olimpice înseamnă nivelul cel mai ridicat la care visează orice sportiv al planetei. Astfel, concurența este uriașă pentru a ajunge acolo. Darămite să mai și obții o medalie. Iar Mihaela a obținut-o, dar după niște evenimente care i-au dat mari emoții.
Mihaela Cambei: "Înainte cu o săptămână de competiție, am avut o mică ratare la antrenament, unde am făcut un smuls și am scăpat bara pe spate. Iar în momentul acela, m-am accidentat un pic la cot. A fost puțin greu în pregătire, pentru că mă durea destul de tare, dar am făcut fizioterapie, m-a ajutat echipa mea și am reușit să duc Jocurile. Nu știu dacă s-a văzut la televizor, după a doua încercare la aruncat, mi s-a contractat și mușchiul, acolo a fost o problemă, dar am avut timp să-mi revin și îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu mi s-a rupt cotul. Se putea la această competiție, cu siguranță.
Da, cu siguranță mi-aș dori să ajung la Los Angeles 2028 și cu siguranță o să mă întorc cu o medalie de acolo, pentru că și eu am așteptări de la mine și cred că toată lume are. Voi continua să fac acele două tatuaje și emblema medaliei. Obiectivul este să mă întorc cu o medalie, la fel. Mai bine zic că nu iau nimic și să mă întorc cu o medalie."
Prețul unei medalii presupune și tot felul de sacrificii. Printre acestea, se numără chiar și renunțarea la rețelele de socializare. Același lucru l-a făcut și medaliata cu argint de la canotaj, Geanina Van Groningen.
Mihaela Cambei: "Eu mi-am închis notificările, nu mi-am închis contul. Nu am mai interacționat cu oamenii, decât cu cei apropiați, cu părinții. Colegele mele au înțeles asta, nu m-au bătut la cap. Am închis notificările pentru că într-adevăr te poate distrage de la ce faci. La comentarii, nu cred că se pune problema, pentru că nu stau să le citesc, mai ales dacă sunt negative, nu mă afectează. Dar poți fi afectat vizualizând ceva. Poate dai de un clip în care cineva se accidentează, iar atunci poți să capeți tu o frică. Lucruri negative care te întristează, o problemă de sănătate a cuiva, etc."
Revenită de la Paris, Mihaela Cambei poate acum să se relaxeze. Iar printre activitățile care o relaxează se numără și vizita acasă, la Onești, unde mama sa o așteaptă deja cu bucatele sale preferate.
MIhaela Cambei: "Cartofi prăjiți și slănină, pentru că sunt de la țară și îmi place să mănânc aceste două lucruri. Chiar mi-a fost poftă, pentru că, la Jocuri, am avut doar orez fiert, paste, mâncarea de Jocuri. Chiar simt nevoie de cartofi prăjiți și chiar azi am mâncat niște sarmale tradiționale.
Condițiile (n.r.: de la Paris), nu putem spune că au fost wow, se putea și mai bine. În camere ne-am acomodat, pentru mine nu a fost o problemă camera. În schimb, mâncarea a fost puțin mai slabă. Nu că nu aveai ce să mănânci, dar parcă nu a fost pe placul tuturor.
Condițiile cred că contează foarte mult, contează în ce sală te antrenezi. Pentru ca să vină copii la sport, au nevoie de condiții. Avem condiții, dar nu atât de roz, cum a zis și David Popovici. Alți atleți din alte sporturi au mult mai bune condiții față de noi. În ce sens? Nu ne lipsește nici nouă nimic, dar camerele pot fi un pic mai mărite, să te simți un pic mai în largul tău și sălile de antrenament la fel. Avem o sală la Lia Manoliu, care este foarte frumoasă, dar în rest, sunt sălile mai mici. Fiind destul de mulți sportivi, avem nevoie de o aerisire, de mai multe lucruri. Sperăm și noi să se investească un pic mai mult în sport, pentru că de aici ies campioni."
