Au trecut cinci ani de când mișcarea #MeToo a explodat în Statele Unite, zguduind Hollywood-ul până în măduva oaselor și stârnind discuții la nivel mondial despre sexismul, hărțuirea sexuală și abuzurile la care sunt supuse femeile de pe întreaga planetă, indiferent de sectorul în care activează.
În timp ce în țări precum Marea Britanie și Suedia mișcarea s-a dezvoltat în 2017, în alte țări, precum Italia, Franța și Spania, #MeToo a prins un oarecare avânt, dar, în esență, nu a reușit să inspire aceeași revoltă.
„Au existat o serie de țări, nu numai în Europa, dar în special în Europa, unde oamenii au spus: <Oh, asta e doar o chestie americană> sau <Asta e doar Hollywood>. Și în special Italia și Franța au fost cele mai greu de spart, pentru a-i face pe oameni să vadă cu adevărat că nu este un lucru american. Nu este vorba despre a fi pudic în legătură cu ceea ce se întâmplă la locul de muncă”, a declarat pentru Euronews Culture scriitoarea și teoreticiana feministă de renume internațional Cynthia Enloe, în prezent profesor de cercetare în domeniul studiilor pentru femei și gen la Universitatea Clark din Massachusetts.
În Germania mișcarea abia a prins contur, în timp ce în Europa de Est a fost aproape complet absentă. Potrivit lui Enloe, acest lucru se datorează faptului că țările est-europene împărtășesc o istorie diferită de cea a Europei de Vest, una afectată de denaturarea feminismului de către epoca sovietică.
Mișcarea din Franța
În Franța, în 2017, #MeToo a devenit #BalanceTonPorc, care poate fi tradusă prin „scoate-ți porcul afară”, o expresie inventată de jurnalista franceză Sandra Muller, stabilită la New York. Dar, deși hashtagul a câștigat o oarecare relevanță pe rețelele de socializare, industria cinematografică franceză - și societatea franceză în general - a fost reticentă în a se plasa sub lupa examinării inspirate de #MeToo american.
Într-o scrisoare deschisă devenită celebră, semnată, printre alții, de actrița Catherine Deneuve în ianuarie 2018, și de peste 100 de femei franceze din industria cinematografică au declarat că mișcarea #MeToo a devenit „o vânătoare de vrăjitoare” și că bărbații au dreptul să se dea la femei fără ca flirtul lor să fie luat drept comportament de prădător.
Secretele de seducție ale Franței, un clișeu care îi apasă pe francezii din întreaga lume, dar care este, de asemenea, ceea ce mulți străini iubesc la această țară; ar fi trebuit să fie protejate, spuneau Deneuve și colegele sale.
Unde se trage o linie între seducție și hărțuire?
Mișcarea #MeToo „a spart tabuul privind hărțuirea sexuală”, potrivit Fondation des Femmes, o asociație cu sediul la Paris care luptă pentru drepturile femeilor și sprijină victimele violenței sexuale.
Din 2017, Franța a devenit o țară în care hărțuirea sexuală este luată semnificativ mai în serios. În 2019, fostul secretar de stat pentru egalitatea de gen Marlène Schiappa a adoptat o lege care pedepsește hărțuirea sexuală pe stradă cu amenzi de până la 750 de euro, luând totodată măsuri drastice împotriva abuzurilor online. Pentru prima dată în Franța, datorită lui Schiappa, catcalling a devenit o infracțiune penală pe care femeile o pot raporta autorităților.
Însă Fondation des Femmes susține că există o lipsă de acțiune politică pentru a sprijini schimbările de conștientizare care au avut loc deja în societatea franceză. Din 2017, episoadele de violență sexuală raportate în Franța au crescut cu 82%, potrivit organizației, iar mai puțin de unul din trei agresori este urmărit penal. În fiecare an, în Franța, se estimează că 94.000 de persoane sunt victime ale violenței sexuale sau ale tentativelor de violență sexuală, dar din 2020 doar 732 de persoane au fost găsite vinovate de comiterea violenței.
Au existat și alte eșecuri, mai simbolice: regizorul Luc Besson, una dintre cele mai proeminente figuri ale cinematografiei franceze care a fost acuzat de viol în 2017, a fost achitat în acest an.
#YoTambien și procesul „Haitei de lupi”: #MeToo în Spania
În Spania, #MeToo a devenit #YoTambien, o traducere directă a hashtag-ului original, și #Cuéntalo, o invitație directă adresată femeilor de a vorbi despre hărțuirea și violența la care au fost supuse.
Această mișcare feministă a luat cu adevărat amploare în țară după verdictul infamului proces „La Manada” sau „Haita de lupi” din 2018, în care instanța nu a reușit să condamne cinci bărbați pentru violarea în grup a unei tinere din Pamplona în 2016.
Întrucât violul nu era definit din punct de vedere juridic în dreptul penal spaniol, cei cinci bărbați au fost găsiți vinovați de infracțiunea mai puțin gravă de „abuz sexual”. Instanța a considerat că cei cinci bărbați nu au folosit violența pentru a o constrânge pe femeie, deoarece aceasta nu a fost văzută opunând rezistență la ceea ce, de fapt, era în mod clar o încălcare în sine.
Verdictul controversat a declanșat proteste masive în Spania și a determinat instanța să își schimbe verdictul un an mai târziu, mărind totodată pedeapsa bărbaților de la nouă la 15 ani de închisoare fiecare.
Chiar mai important, cazul a dus la o schimbare permanentă și semnificativă în legislația spaniolă. Anul acesta, congresul spaniol a adoptat legea privind consimțământul sexual „doar da înseamnă da”, care spune că consimțământul nu poate fi presupus implicit sau doar prin tăcere.
„#MeToo nu a ajuns niciodată cu adevărat în Italia”
Una dintre primele persoane care l-au arătat cu degetul pe producătorul hollywoodian Harvey Weinstein, care a primit în cele din urmă peste 80 de acuzații de viol și hărțuire sexuală, a fost actrița italiană Asia Argento, fiica regizorului Dario Argento.
Deși Argento a devenit una dintre figurile de frunte ale #MeToo, poziția ei în cadrul mișcării a devenit ulterior destul de dificilă, deoarece s-a constatat că a fost acuzată că a hărțuit sexual un actor și un muzician rock în vârstă de 18 ani, pe când avea 37 de ani.
Dar nu doar figura lui Argento a dus la scepticism față de #MeToo în Italia. Deși scriitoarea Giulia Blasi a lansat în 2017 #Quellavoltache, „Acel moment în care”, cerând femeilor să iasă la lumină cu poveștile lor de hărțuire sexuală și să vorbească despre experiențele lor de a nu fi fost crezute atunci când relatau astfel de cazuri, „#MeToo nu a ajuns niciodată cu adevărat în Italia”, a declarat pentru Euronews Culture jurnalista italiană Jennifer Guerra, autoare a două cărți despre feminism și politici de gen.
„În afară de cazul lui Fausto Brizzi, care s-a stins după un timp, și de ceea ce s-a întâmplat în lumea teatrului, unde au existat unele evoluții, nimeni în Italia nu a deschis cutia Pandorei”, a spus ea.
Guerra crede că ceva s-a schimbat în Italia de la explozia #MeToo, în special în rândul femeilor tinere: „Avem mai puțină toleranță față de comportamentele nedorite și de hărțuire, am învățat cum să le recunoaștem și avem un nou limbaj pentru a le defini. Din păcate, această creștere a conștientizării din partea publicului nu a fost urmată de un răspuns adecvat din partea mass-media, a intelectualilor și a clasei politice.”
Mișcarea #MeToo din România
Deși mișcare #MeToo nu a prins avânt în România, au existat momente în care numeroase personalități au vorbit deschis despre situațiile cu care s-au confruntat și despre cum hărțuirea sexuală le-a afectat viața.
Actrița Viorica Vodă a vorbit în luna mai, la Gala Premiilor Gopo, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la lansarea filmului Filantropica, despre experiența ei din industrie: „Am făcut psihoterapie ani de zile pentru hărțuirea sexuală din sistem, nu din afara lui. Sunt foarte mulți directori de teatru, regizori, care se pare că m-au confundat cu personajul, atât de credibilă am fost.”
Ce putem face astăzi cu #MeToo?
Nu există nicio îndoială că #MeToo a contribuit la crearea unei noi conștientizări a ceea ce înseamnă hărțuirea sexuală și ne-a învățat pe toți cum să o recunoaștem, să o semnalăm și să refuzăm să o acceptăm ca pe un rău necesar și neglijabil. Cea mai mare schimbare pe care a adus-o mișcarea, potrivit lui Enloe, este conștientizarea publică.
Oamenii din Coreea de Sud - unde #MeToo a avut un impact masiv - obișnuiau să creadă că o persoană care lucrează la un post de televiziune important era „norocoasă că are acest loc de muncă”, a spus Enloe. Acum, oamenii cred că și o femeie ar trebui să poată să își facă treaba corect și corect, fără a fi hărțuită.
Pentru a declanșa o astfel de schimbare, un „efort curajos și îndrăzneț” a fost preluat de „femei care nu erau deloc cunoscute”, a spus Enloe, subliniind că, în timp ce mișcarea #MeToo a explodat cu adevărat la Hollywood, ea a fost cu adevărat preluată de femei normale, departe de lumina reflectoarelor.
De fapt, mișcarea socială a început în 2006, când Tarana Burke, o tânără muncitoare din New York, a decis să reunească alți activiști și supraviețuitori ai violenței sexuale. După mai bine de un deceniu, oamenii au început să analizeze mai atent dinamica puterilor la locul de muncă și în spațiile publice și să pună sub semnul întrebării cine beneficiază de impunitate atunci când comite abuzuri.
Violența și hărțuirea sexuală nu au dispărut, din păcate, nici ele. Acesta este motivul pentru care, a spus Enloe, mișcarea feministă trebuie acum să mențină presiunea pentru a continua lupta împotriva abuzurilor - chiar și dincolo de hărțuirea sexuală în sine.
„Acum că ne aflăm în mijlocul mai multor crize, cred că mișcarea feministă de toate felurile va lua în considerare schimbările climatice ca pe o problemă feministă, care se referă atât de mult la masculinitate, la forme distorsionate de masculinitate care ne-au adus la această criză teribilă a mediului”, a spus Enloe. „Și pentru a o asuma va fi nevoie de tot felul de energie feministă și de gândire feministă pe care le putem aduna cu toții.”
