Trupa The Mono Jacks a fost fondată în 2008 de Doru Trăscău, cunoscut publicului ca vocalist al formației AB4.
Doru și-a început cariera cântând la metrou, la o chitară împrumutată. Din banii strânși, în scurtă vreme, a reușit să își cumpere propriul instrument.
În 2023, The Mono Jacks a lansat cel de-al patrulea album, Norul nouă, care se remarcă printr-o doză de optimism în melancolia deja cunoscută a trupei.
Euronews România: Cum a început călătoria ta muzicală?
Doru Trăscău: Cred că unul dintre punctele cheie îl reprezintă perioada în care eram în liceu, undeva în jurul clasei a 11-a, moment în care, într-o excursie cu niște colegi de liceu, aveam să descopăr chitara într-un fel în care până atunci nu îmi stârnise interesul. În gașcă erau doi băieți care aveau în repertoriu lor piese ce se regăseau în playlist-ul meu. Ei cântau la chitară Radiohead, Nirvana, Green Day. A fost prima dată când am privit chitara cu foarte mult interes, pentru că până atunci singurele melodii cântate la chitară erau din repertoriul de munte: Andri Popa, Râpa, tot ce ținea de folk. Țin minte că l-am rugat atunci pe unul dintre colegi să-mi arate cum să cânt o melodie simplă. Am pus întrebarea pe care o pune toată lumea: "Cam cât de repede poți să înveți să cânți la chitară?" Am învățat prima bucată din tema de la “The man who sold the world”, pentru că era o piesă foarte la modă atunci, cu unplugged-ul lui Nirvana. Tema asta de chitară a fost suficientă cât să mă întorc acasă, să-mi doresc să împrumut în primul rând o chitară și de acolo să învăț. Ușor-ușor, treaba asta a devenit un obicei aproape zilnic și nu exagerez cu nimic când spun asta.
Sala mea de repetiții era pe casa scării din blocul unde locuiam.
Doru Trăscău: Cel mai des cântam la Romană și la Unirii și din când în când la Universitate, unde s-a întâmplat să vină o doamnă într-o zi cu un copil de mână, care ne-a spus timid: "Băieți, eu aș avea o chitară de vânzare, dacă vă interesează…” Am negociat cu această doamnă prețul chitarei și am reușit să o conving să accepte să-i plătesc chitara în două tranșe. Așa am ajuns să-mi cumpăr prima mea chitară, iată din banii pe care îi făceam din muzică, la metrou. Țin minte că eram acasă la unul dintre colegii cu care studiam la chitară, Cătălin, și am găsit un anunț într-o publicație. La acea vremea încă erau doar alb negru toate revistele și aveau anunțuri telefonice, iar unul dintre anunțuri suna cam așa: “Formația Melcii Sprinteni caută clăpar și basist.” Am sunat, deși niciunul dintre noi nu era nici basist, nici clăpar și a răspuns un băiat pe nume Cosmin, care ne-a chemat unde avea sala de repetiții, care, de fapt, era subsolul apartamentului de la parter în care locuia cu părinții lui. Printre borcanele de zacuscă și murături erau setul lui de tobe și alte câteva instrumente. Am repetat o dată sau de două ori la el în subsol, pentru că el a reușit să obțină o sală de repetiții în cadrul Casei de Cultură a sectorului în care eu și Cătălin locuiam și așa ne-am pricopsit cu prima sală oficială de repetiții. Într-o perioadă destul de scurtă, tot nucleul ăsta de care îți povestesc s-a dizolvat și ușor-ușor și au început să apară noi membri. Primul dintre ei a fost Janin Pasniciuc și ușor gașca s-a concretizat, în forma în care a căpătat denumirea oficială de AB4, asta însemnând pe lângă Janin, de care am amintit, Bogdan Cruceanu și Daniel Olteanu. În această formulă și în această sală de care îți povesteam am scris primele noastre cântece.
Au urmat câțiva ani, între 2000 și 2007, în care componența trupei s-a schimbat, iar către anii 2007, componența trupei era una “excentrică”, trei dintre membrii trupei fiind italieni: "Ajunseserăm să facem naveta București – Roma, Roma - București. Lucrul ăsta se întâmpla de cele mai multe ori între mine și Enrico D`Angelosante, bunul meu prieten și chitarist. Eu m-am întors acasă în 2007, după vreo doi ani de încercări muzicale în Italia. A fost o perioadă în care mi-am pus serios întrebarea: “Poate o fi momentul să renunț? Poate ar fi cazul să continui cu ceea ce făceam deja de mulți ani, respectiv munca de grafic designer?” Am ales să nu îmi vând chitara, microfonul și tot ce am agonisit în zona muzicală și să pornesc de la zero”, a mai spus Doru Trăscău.
Euronews România: Cu ce gând ai fondat trupa The Mono Jacks?
Doru Trăscău: Voiam să continui să cânt și să reușesc să fac din asta o meserie permanentă, să pot să trăiesc din muzică, dar măcar să înțeleg faptul că e cazul să o fac cu oameni care sunt aproape de mine. Fizic și logistic vorbind, era evident mult mai ușor să cânt cu oameni din aceeași țară.
Euronews România: Cum v-ați oprit la numele de The Mono Jacks?
Doru Trăscău: Dacă la AB4 numele a ajuns la mine printr-o conversație telefonică, la The Mono Jacks lucrurile au stat diferit. Am avut, dacă vrei, un soi de fetiș cu acest cuvânt mono și, la un moment dat, gândindu-mă că proiectul ar avea nevoie de un nume, am încercat să construiesc în jurul acestui cuvânt și așa a ieșit The Mono Jacks, lucru care m-a bucurat pentru că am constatat destul de repede cât de mult adevăr muzical există în acest nume - toate mufele care conectează chitarele au jack-uri mono. E o conexiune mai mult decât directă între ceea ce facem și ceea ce ajunge la oameni.
Euronews România: Trupa a debutat în 2010 cu albumul Now In Stereo, iar în 2023 s-a lansat Norul Nouă. Cum simți că a evoluat trupa?
Doru Trăscău: Primii ani au fost marcați de o perioadă în care încă eram convins că limba engleză e o șmecherie pentru muzica făcută aici. Am renunțat la gândul ăsta în 2013, la trei ani distanță după ce am început proiectul și tot în această perioadă formula cu care cântam era alta. Acum suntem în cea de-a 3-a formulă și aș zice că e formula de succes, pentru că din 2017, de când sunt alături de Andrei Zamfir (chitară), de Cristian Chiru (bas) și de John Ciurea (tobe) am reușit să fac mai multă muzică decât am făcut oricând într-un timp relativ scurt. În șase ani am livrat trei albume și nu doar că am avut mare succes cu o parte din piesele pe care le-am lansat, dar am și reușit să concertăm foarte mult. Pentru mine, ultima perioadă, muzical vorbind, e cea mai aglomerată din cariera mea.
Euronews România: Cum este albumul Norul nouă comparativ cu celelalte albume? Ce aduce nou și de ce v-ați oprit la acest nume pentru album?
Doru Trăscău: Norul nouă a fost propunerea lui John, toboșarul nostru. El cred că încerca să facă tot felul de conversii ale unor fraze sau expresii din limba engleză și cel mai probabil din Cloud Number Nine a ieșit Norul Nouă. Motivul pentru care ne-am oprit aici și pentru care am decis că e o opțiune foarte bună este legat de o parte din momentele pe care le-am trăit în momentul facerii acestui album. Pentru că au fost nu una, ci mai multe clipe în care ne-am simțit în al 9-lea cer. Am simțit o bucurie pe care poate cu alte ocazii nu o resimțeam. Am realizat că muzica pe care noi o facem de cele mai multe ori poate are o conotație profund melancolică. Iar în situația acestui album, în melancolia asta nelipsită, a apărut o doză de optimism. E ceva cu totul diferit, din punctul ăsta de vedere, față de albumele anterioare.
Euronews România: De unde vine această melancolie pe care ai menționat-o?
Doru Trăscău: Nu-mi dau seama de unde vine e. Eu o privesc ca pe o chestie cu care am pășit în viața asta, pe pământ, am venit cu ea pe lumea asta. Nu o fac conștient, e pur și simplu acolo.
Euronews România: Care este cea mai puternică experiență din muzica ta?
Doru Trăscău: Primul lucru care mi-a venit în minte când ai rostit întrebarea asta este experiența de concert. În serile în care concertele merg bine, uit. Uit că sunt într-un club sau într-altul, uit câtă lume a venit la concert, nu știu dacă sunt la strofă sau la refren, nu sunt conștient dacă mai urmează două piese sau dacă abia am început concertul. E valabil și pentru colegii mei. Eu îl numesc spațiul nostru zen și, fără să ne dăm seama, prin intermediul muzicii, ajungem să facem un soi de liniște. Și cred cu convingere că rămâne una dintre cele mai puternice și intense experiențe în ceea ce facem.
Euronews România: Cum arată procesul de creație, cum se desfășoară la tine? Există un ritual sau îți place să compui mai mult într-un anume spațiu?
Doru Trăscău: De cele mai multe ori, pentru mine, a compune sau a scrie ceva presupune un loc în care să am o chitară aproape, e o extensie firească și aproape inevitabil. Mă așez, iau chitara aproape, încep și cânt, fără nicio așteptare, dar este un proces conștient în care, dacă vrei, fac curte muzei, știind că e un exercițiu de care am nevoie. Pentru că dacă nu fac chestia asta și dacă nu iau chitara și dacă nu încerc să intru în muzică cu toată forța, n-o să vină nimic la mine. E firesc de altfel și îmi place foarte mult. E o chestie intimă în toată joaca asta pe care eu uneori o asemăn cu orice altă joacă pe care orice altă meserie o implică. Cred că, în esență, toți oamenii care făuresc ceva, care ajung să construiască ceva, fie că se cheamă construcție la propriu sau a plămădi cu mâinile sau a construi cu puterea voinței, cu mintea, cu toții se joacă într-un fel sau altul de-a Dumnezeu. Și cam asta e și pentru mine joaca asta cu muzica.
Euronews România: Care este cea mai intensă trăire interioară pe care ai avut-o și care te-a ajutat să compui?
Doru Trăscău: De departe, dragostea. E cea mai hrănitoare sursă de putere, de inspirație. Cred că iubirea în sine e emoția cea mai înaltă.
Euronews România: Pentru tine, a compune este un proces mai mult mental sau mai mult emoțional?
Doru Trăscău: Este un proces cât se poate de instinctiv și iubesc teribil acest lucru. Nu mi-am pus niciodată dorința pe care o mai vedem prin meme de ani buni - Stay hungry, stay stupid – dar cred că o aplic cu convingere, pentru că nu-mi doresc să înțeleg neapărat procesul prin care reușesc să ajung să scriu ceva. Îmi place pur și simplu s-o fac. Dacă e ceva ce conștientizez este că, la fel cum un om se poate naște foarte dăruit pentru a conduce un monopost de Formula 1 mai repede decât orice alt bărbat de pe planetă, în cazul nostru, al muzicienilor, ne naștem cu darul ăsta de a ne conecta cu muzica într-un fel în care poate alți oameni nu reușesc să o facă. Și din punctul ăsta de vedere, eu cred că felul în care muzica ajunge la noi și ulterior către cei care ne ascultă nu face din mine sau din noi toți ceilalți muzicieni decât un releu. Sunt un releu. Ea există undeva pe aici și într-un fel sau altul, ne acordăm la aceeași frecvență, pe care ulterior o dăm tot sub formă de frecvență, mai departe.
Doru Trăscău nu s-a implicat doar în trupa The Mono Jacks, ci și în proiectul solo Melancholic Punk. De curând a lansat piesa "This Is It": “E un proiect în care mi-am propus să revin la limba engleză, pentru că îmi doresc teribil de mult ca muzica pe care o fac să ajungă și în afara granițelor. Este un proiect în care nu am niciun fel de reguli prestabilite, pentru că fac absolut totul de unul singur, de la tobă, bas, pian, chitară la orice alt instrument aș putea să adaug și nu țin cont de niciun fel de reguli de înregistrare, de compoziție sau de stil. Am piese care s-ar putea înscrie ușor în zona folk, am piese care sunt într-o zonă mai degrabă electronică sau disco. N-am absolut niciun fel de restricție”, a mai spus Doru Trăscău.
