Dacă trecutul oferă vreo lecție importantă în ceea ce privește schimbarea de regim, atunci aceasta ar fi următoarea: schimbarea de regim printr-o intervenție militară externă eșuează de cele mai multe ori și produce o situație mai rea decât cea care existase anterior.
Pentru decidenții politici aflați în fruntea unei mari puteri însă, tentația schimbării de regim este adesea una aproape irezistibilă. Pe măsură ce căile diplomatice tradiționale se epuizează, răbdarea liderilor scade, iar tentația unei intervenții militare directe care să ducă la schimbarea regimului într-un stat ostil crește exponențial. Doar că aproape de fiecare dată o astfel de intervenție generează o situație strategică mult mai complicată decât cea anterioară.
Iran, Irak, Afganistan și Ucraina
Statele Unite au fost tentate de mai multe ori în ultimii zeci de ani să apeleze la schimbarea de regim pentru a încerca să-și atingă obiectivele politice. În 1953, în plină derulare a Războiului Rece, americanii, împreună cu britanicii, au orchestrat o lovitură de stat în Iran. Iranul era o monarhie condusă de șahul Mohammad Reza Pahlavi, însă scena politică era dominată de mișcări naționaliste. În 1951, Parlamentul iranian l-a ales prim-ministru pe Mohammad Mossadegh, un politician naționalist, perceput ulterior de Statele Unite drept potențial pion sovietic. Mossadegh a fost unul dintre susținătorii naționalizării companiei petroliere Anglo-Iranian Oil Company, precursorul British Petroleum, ceea ce a declanșat o criză diplomatică majoră cu Marea Britanie, sprijinită ulterior de Statele Unite.
Pe fondul acestei acțiuni, a presiunii ulterioare a Marii Britanii și a percepției tot mai profunde a Statelor Unite că Mossadegh se aliniază politicii Moscovei, Washingtonul decide în 1953 să aprobe un puci. Orchestrată de CIA și MI6, operațiunea „Ajax” a fost considerată un succes strategic la Washington, ducând la înlăturarea de la putere a lui Mossadegh. Dar situația strategică avea să se deterioreze ulterior în Iran. Intervenția Statelor Unite avea să genereze în timp o erodare a legitimității regimului șahului, perceput ca un simplu pion al SUA, și o creștere a resentimentului anti-american. Acestea vor culmina în cele din urmă cu Revoluția Islamică din 1979 și transformarea Iranului într-o teocrație și într-un rival al Statelor Unite până în prezent.
După atentatele din 11 septembrie 2001, administrația Bush a decis o reacție militară împotriva regimului taliban din Afganistan, care găzduia rețeaua teroristă Al-Qaeda și pe Osama bin Laden. În decurs de câteva luni Statele Unite și-au atins parțial obiectivele. Chiar dacă Osama bin Laden nu fusese încă capturat sau ucis, regimul taliban colapsase, iar forțele Al-Qaeda au fost alungate. Obiectivele inițiale ale administrației Bush se vor schimba însă spre un plan mult mai ambițios și mai greu de atins – o reconstrucție completă a Afganistanului.
Cu sprijinul Statelor Unite a fost instalat la putere Hamid Karzai, iar Statele Unite au stabilit o prezență militară în Afganistan pentru a proteja regimul încă fragil. Deși intențiile au fost lăudabile din punct de vedere moral situația din Afganistan avea să devină mult mai complicată, deoarece societatea tribală, structurile locale de putere și cultura politică din zonă erau incompatibile cu un model democratic centralizat așa cum încerca Washingtonul să impună. Statele Unite aveau să se confrunte în anii următori cu o insurgență care se va transforma în cel mai lung război din istoria SUA – aproape 20 de ani. Regimul impus va supraviețui doar atâta vreme cât va avea sprijinul militar al Statelor Unite. După retragerea americanilor 2021, democrația fragilă din Afganistan s-a prăbușit aproape instantaneu, iar talibanii au reveni la putere.
O situație similară s-a produs în cazul intervenției din Irak. După atacurile din 11 septembrie 2001, administrația Bush a adoptat o nouă doctrină de securitate națională, preempțiunea (preemption), care permitea acțiuni militare împotriva regimurilor considerate potențial periculoase. Deși Irakul, condus de dictatorul Saddam Hussein nu era implicat direct în atacuri, el a fost inclus în ceea ce președintele Bush a numit „Axa Răului” (alături de Iran și Coreea de Nord).
În atmosfera paranoică de după atentatele de la 11 septembrie, exista teama că Saddam Hussein, care refuzase în 1998 să se mai supună regimului inspecțiilor ONU, ar putea oferi celor din al-Qaeda arme de distrugere în masă, pe care aceștia, la rândul lor, le-ar putea folosi într-un alt atentat în Statele Unite. Treptat, tentativa de a demonstra o legătură între Irak și atentatele de la 11 septembrie avea să se transforme într-o tentativă de a demonstra că Saddam Hussein deține arme de distrugere în masă. Cum Statele Unite nu își puteau permite un nou atentat terorist care să implice arme de distrugere în masă, părea că cea mai sigură cale în acest context incert ar fi aceea a dezarmării Irakului, chiar și prin forță. După mai multe runde de discuții la ONU, Statele Unite au decis să apeleze la o acțiune militară pentru răsturnarea regimului de la Bagdad. Invazia din martie 2003 a reprezentat un succes militar. În doar trei săptămâni, regimul lui Saddam a fost răsturnat. Dar adevăratele probleme au început abia după victoria militară.
Ocupația militară prelungită, coroborată cu un vid politic și administrativ va genera o insurgență sângeroasă în Irak care se va extinde pe mai mulți ani. Câteva decizii-cheie vor conduce la acest deznodământ: incapacitatea Statelor Unite și a aliaților săi de a asigura accesul la nevoile de bază ale populației irakiene imediat după dărâmarea regimului dictatorial al lui Saddam; decizia părții americane de desființa armata irakiană, una dintre cele mai mari din Orientul Mijlociu; incapacitatea Statelor Unite și a aliaților ei de a asigura securitatea frontierelor, în special frontiera cu Siria și Iran. Vidul politic creat în Irak va umplut de grupări teroriste sau paramilitare finanțate de diverse state din zona, printre care și Iranul. În lipsa securității, populația Irakului se va întoarce la vechile loialități tribale, iar sectarismul va genera conflicte între diversele facțiuni din societatea irakiană pe de o parte și conflicte cu forțele de ocupație. Deși victoria asupra regimului Hussein a fost una rapidă, reconstrucția Irakului avea să dureze mai mult decât au crezut la momentul respectiv decidenții politici de la Washington și costurile (atât financiare, cât și de vieți omenești) vor fi mult mai mari.
În februarie 2022, după mai multe luni de tatonări, Vladimir Putin decide să invadeze militar Ucraina. Putin justifică atacul drept o „operațiune militară specială”, nu o invazie, susținând că scopul era „protejarea populației din Donbas” și „demilitarizarea și denazificarea Ucrainei”. Totodată Putin a pretins că invazia era necesară pentru a opri NATO să se extindă până la granițele Rusiei.
„Operațiunea militară specială” a Rusiei prin care se urmărea schimbarea de regim de la Kiev avea însă să se transforme într-unul dintre cele mai costisitoare războaie pentru Rusia. După 3 ani de lupte intense și mii de pierderi de vieți omenești, nu se întrevede încă o pace, iar obiectivele strategice ale Rusiei sunt departe de a fi îndeplinite. Mai mult, ceea ce Rusia încerca inițial să prevină – extinderea NATO - a reușit să producă, ca într-o profeție care se autoîmplinește. La scurt timp după invazia rusă, Finlanda și Suedia vor adera la NATO, iar sentimentul anti-rusesc va crește nu doar în Ucraina ci și în alte zone.
De ce schimbările de regim prin forță eșuează
Așa cum explică și diplomatul american Philip H. Gordon în cartea sa, Losing the Long Game există mai multe motive pentru care aceste intervenții eșuează. În primul rând, avem o supraevaluare a capacității decidenților politici de a controla evenimentele. Aceștia pornesc de la presupoziția greșită că puterea militară și financiară pot produce rapid transformările politice dorite, însă evenimentele scapă de cele mai multe ori de sub control. Așa cum arată și o maximă militară, este mai ușor să pornești un război decât să să îl închei.
În al doilea rând, avem o subestimare a complexității locale, fie ea etnică, religioasă sau istorică. Această lipsă de înțelegere profundă a contextului local produce efecte inverse intențiilor.
În al treilea rând, avem o absență de cele mai multe ori a unei strategii post-conflict sau „exit strategy”. Dacă „războiul este o continuare a politicii prin alte mijloace”, așa cum arată celebra maximă a lui Clausewitz, atunci fiecare conflict ar trebui să urmărească un obiectiv politic precis, care ar trebui definit înainte de declanșarea conflictului. Doar că de multe ori obiectivele politice se redefinesc pe parcursul conflictului, nu înaintea acestuia și, așa cum arată Gordon, „schimbarea regimului e abia începutul, nu sfârșitul problemei”. Totodată, putem avea și o supraevaluare a popularității intervenției. Liderii politici cred adesea că vor fi primiți ca salvatori. În realitate, intervenția externă erodează legitimitatea guvernelor sprijinite de statul care intervine și generează un naționalism defensiv.
Nu în ultimul rând, schimbarea de regim este confundată cu securitatea. Statul care conduce o intervenție militară de schimbare a regimului justifică acțiunile prin nevoia de securitate. În realitate însă, vidul de putere rezultat creează noi amenințări pentru statul în cauză și generează o amplificare a amenințării. Intervențiile încep cu entuziasm, dar sfârșesc prin a genera o situație mult mai complicată decât cea anterioară.
Avertisment pentru Trump
În ultima vreme la Washington se vorbește tot mai des despre o posibilă intervenție militară în Venezuela pentru înlăturarea regimului dictatorial al lui Nicolás Maduro. Armata americană a efectuat deja 15 atacuri împotriva navelor suspectate de trafic de droguri în Caraibe și Pacificul de Est în ultima lună. Administrația Trump a descris atacurile ca fiind o misiune antidrog, dar oficialii americani recunosc în privat că acestea fac parte dintr-o campanie mai amplă de înlăturare a lui Maduro de la putere. Totodată, pușcașii marini ai Statelor Unite au efectuat recent antrenamente în Puerto Rico, iar exercițiile au inclus și manevre de debarcare și infiltrare.
Deși lăudabilă din punct de vedere moral – zeci de state, inclusiv Statele Unite, au acuzat că alegerile din 2024 din Venezuela au fost fraudate pentru a asigura continuitatea regimului dictatorial al lui Maduro - o operațiune militară de schimbare de regim în Venezuela ar trebui să fie privită la Washington cu scepticism. Șansele ca o astfel de intervenție să producă efectele politice dorite sunt mici. Mult mai probabil e ca înlăturarea regimului Maduro printr-o intervenție militară americană să genereze un vid de putere la Caracas, o creștere a resentimentului anti-SUA în America de Sud și la o deteriorare a situației de securitate în regiune.
