SPECIAL. Maroc și povestea fotbalului anti-inflație și extremism

Naționala Marocului și-a depășit deja condiția la Mondialul din Qatar. Semifinala cu Franța este darul băieților lui Walid Regragui pentru o națiune anesteziată de probleme economice. Dar și o lecție simplă de control asupra destinului: 14 din cei 26 de fotbaliști din lotul deplasat în Qatar sunt născuți în alte țări decât statul nord-african. Și totuși, au ales cu inima, atunci când a fost vorba de prima lor selecție, deși puteau să ajungă titulari în naționale mult mai puternice.

Fotbal pe pâinea tot mai scumpă

Datele făcute publice de Înaltul Comisariat pentru Planificare al Guvernului arată că Maroc se află, în acest moment, la un nivel de sărăcie și vulnerabilitate pe care-l credea dat uitării în 2014. Un rock-bottom economic al erei moderne pentru statul nord-african. Potrivit Băncii Mondiale, 45% dintre familiile marocane se considerau, acum 8 ani, fără posibilități. Ba chiar, în zonele rurale, mai bine de jumătate din populație lupta cu sărăcia.

 În 2022, pandemia și războiul din Ucraina își fac simțite efectele și în Magreb. Inflația a crescut până la pragul de 8 procente, iar prețurile la combustibil și alimente au explodat. În plus, la fel ca în Europa, seceta i-a îngenuncheat pe fermierii marocani. Regatul a răspuns oferind asigurare medicală pentru cetățenii cu venituri mici. Peste 10 milioane s-au înscris în ultimele săptămâni.

Dar parcă totul trece cu fotbal.

Și cine să înțeleagă asta mai bine decât noi, românii? Noi, care ne-am bucurat de Mondialul italian venit imediat după Revoluție, deși abia mijeam ochii în zorii unei democrații încă neînțelese. A fost balsamul care a alinat rănile produse nu doar de regimul de tristă amintire - căci măcar acolo știam de unde sângerează - dar și de acțiunile celor care se perindau cu titlu de forță la conducerea țării.

30 de ani mai târziu, ajustând un pic realitatea, pe străzile din Maroc vibrația descrisă de corespondenții trusturilor media europene pare din același registru.

Africanews a stat de vorbă cu locuitorii din Sale, oraș aflat în apropiere de Rabat. Scenă a unor proteste tensionate, în ultimele săptămâni, când oamenii au ieșit cu miile în stradă pentru a-și striga nemulțumirea.

Între timp, Hakimi și Ziyech au pășit pe teren, și-au suflecat mânecile și s-au pus pe treabă. Marile forțe s-au lovit, pe rând, de încăpățânarea magrebiană și de zidul ridicat de Bounou.

Belgia a fost prima năucită, în ceea ce a părut, probabil, un accident. Până la urmă, și Argentina a început aventura din Qatar cu o înfrângere în fața Arabiei Saudite. Leii din Atlas, așa cum sunt numiți marocanii, aveau însă drum foarte bine calculat. Au răpus Spania și Portugalia, pe traseu, și au scris istorie. Nicio altă țară africană nu a ajuns în acest punct al unui turneu final de Campionat Mondial. Nici măcar atunci când erau favorite - și, slavă Cerului, n-am dus lipsă de super-echipe: Camerun, Senegal ori Ghana sunt doar câteva exemple.

Iar în țară, în Maroc, neajunsurile au trecut în plan secund.

"Ne-a făcut să uităm de probleme și de costul ridicat al vieții. Cetățeanul obișnuit suferă pentru că nu câștigă suficienți bani pentru a trăi, ceea ce creează un complex psihologic. Am sărbătorit în stradă (victoria Marocului), am uitat totul, am uitat toate problemele noastre și costul ridicat al vieții. ", povestește Haj Mohamed Benzahra, curier, pentru Africanews.

„În ciuda secetei și a creșterii prețurilor din Maroc, când vine vorba de fotbal, trebuie să sărbătorim alături de echipa noastră”, îl completează și vânzătorul Mounir.

Săptămâna trecută, chiar și regele Mohamed al VI-lea a ieșit în public, cu tricoul Naționalei pe el. La fel, Prințul Moștenitor Hassan. O națiune întreagă mănâncă, acum, fotbal pe pâinea tot mai scumpă de la zi la zi.

Semifinala cu Franța: mai mult decât un simplu meci

Marocanii merg în semifinala cu Franța, de miercuri, fără să aibă ceva de pierdut. Și-au depășit condiția, au persiflat un pic ambițiile FIFA - care, deși va avea turneu cu 48 de echipe, în 2026, tot la faze eliminatorii ticste cu super-puteri visează, din motive de încasări - și, probabil, că au căpătat un statut plasat undeva între legendă și mit, acasă.

În plus, Les Bleus sunt o mașinărie înspăimântătoare de fotbal, unsă fin de un antrenor - Didier Deschamps - care nu doar că știe să așeze 11 vedete pe teren, ci se pricepe să și câștige. Chiar dacă nu întotdeauna spectaculos.

Și apoi, mai există două mize deloc de neglijat: Franța poate deveni prima echipă care-și apără titlul (este campioana en-titre din 2018) de la Brazilia lui Pele, câștigătoarea trofeului în 1958 și 1962. Iar Kylian Mbappe are ocazia de a se afirma, în fața întregii planete, drept cel mai bun fotbalist în acest moment. Asta, desigur, dacă trec de Maroc și de Argentina lui Leo Messi în finală.

Apoi, intervine aspectul politic al confruntării din teren. Maroc a fost aproape în întregime colonie franceză, între 1912 și 1956. „Putem arăta restului lumii că Marocul nu mai este curtea Franței.” spune, pentru AP, Hind Sabouni, profesoară de engleză în Rabat.

În ultimul deceniu, relația dintre părți s-a schimbat, mai povestește tânăra de 26 de ani. Generația ei de marocani s-a "săturat de dominația Franței. Vorbesc engleza în loc de franceză, cumpără mai multe produse americane decât cele franceze și chiar cei care vor să caute o viață mai bună în străinătate încearcă să evite Franța”.

„Chiar dacă acesta este doar un meci de fotbal, unii oameni îl consideră o oportunitate de răzbunare”, completează Sabouni.

Sentimentele tinerei rezonează în rândul marocanilor și al altor nord-africani din Franța. Încă există discriminare instituțională, prejudecăți rasiale și etnice în viața publică, dificultăți economice și lipsă de oportunități de muncă, scrie AP.

Dar reies și aspecte pozitive în tot acest multiculturalism văzut pieziș de către extremiști. Franța însăși are un lot fomat din jucători de origini diferite. „Schimbările culturale și transformarea realității înconjurătoare au propriile efecte efect, iar echipa națională reflectă asta”, spune Laurent Dubois, profesor la Universitatea Virginia din Charlottesville, și autor a două cărți despre fotbalul francez și internațional.

„Modul în care jucătorii sunt, evident, francezi, dar nu par să aibă nicio problemă cu originea africană se poate dovedi un antidot pentru teza anti-imigranți promovată de extrema dreaptă”.

În Maroc, oamenii îi văd pe fotbaliștii naționalei născuți în străinătate ca pe fiii lor. Sunt 14 din lotul de 26, cel mai mare procent dintr-un lot prezent la Cupa Mondială. Inclusiv antrenorul Walid Regragui este născut în Franța.

Totuși, experiența din campionatele puternice ale Europei și profesionalismul pe care-l aduc la Națională, nu sunt deloc lepădat. Și apoi, oricare dintre ei putea juca pentru Spania, Belgia, Canada ori alte state, dar au ales să îmbrace echipamentul de "leu din Atlas".

„Majoritatea jucătorilor marocani, care s-au născut în străinătate, au ales Marocul ca echipă națională pentru că simt că joacă mai mult decât doar pentru a câștiga un meci de fotbal”, povestește Maher Mezahi, jurnalist algerian din Marsilia, pentru AP. „Joacă pentru mândria națională și a familiei lor.”

„Am dublă cetățenie și asta este o onoare și o plăcere”, spune și Walid Regragui. Este o onoare și o plăcere să înfrunt Franța. Dar eu sunt antrenorul Marocului. Când jucăm pentru echipa națională a Marocului, suntem marocani”.

surse: AP, Africanews, Morocco World News