Paștele, una dintre cele două mari sărbători ale creștinismului, reprezintă Învierea Domnului și, în acest an, are loc pe 5 mai. Însă acest eveniment este precedat de Săptămâna Patimilor, care are o semnificație profundă, pe care unii nu o cunosc în întregime. Totul începe cu Duminica Floriilor.
Prezent în studioul Euronews România, în cadrul emisiunii Vocile care contează, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, a explicat simbolistica acestui eveniment.
Ce înseamnă Săptămâna Patimilor
Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al Patriarhiei: "Toată săptămâna aceasta e numită Săptămâna Sfintelor Pătimiri, e mai corect decât Sfintele Patimi. Patimă are un alt sens, iar pătimire e un cuvânt românesc plin de sens și se referă la suferințe. Așadar, toată această săptămână conține zile cu semnificații aparte, cronologice, întrucât Hristos ajunge la Ierusalim cu o săptămână înainte de Paștele evreiesc, e vorba de Duminica Floriilor.
El a intrat în Ierusalim cu ucenicii săi tocmai pentru că se apropia Paștele și a ajuns în Ierusalim așa cum ajungeau mii și mii de oameni, inclusiv din Diaspora evreiască. Odată ajuns, este întâmpinat cu mult entuziasm la porțile Ierusalimului, în Duminica pe care noi o numim a Floriilor, un entuziasm provocat de încrederea majorității oamenilor din oraș că El este adevăratul Mesia. Evident, El era. Doar că conceptul de Mesia era foarte mult politizat, militarizat, în ciuda profețiilor precise făcute cu sute de ani înainte despre Mesia autentic, care nu putea fi decât un trimis al Domnului în registrul pur spiritual, nu politic, nu militar, captivitatea lor sau stăpânirea lor în mai multe puteri ale vremii - în contextul respectiv, puterea romană - îi determinase să-l asocieze pe Mesia cu un eliberator, chiar cu arma în mână, care să pornească o revoltă organizată, pentru eliberare.
Speranțele acestor oameni se năruiesc întrucât Iisus nu este un astfel de Mesia. Mesia este cel care va veni în lume pentru pacificarea lumii, pentru vindecarea omului, dându-i exemplul suprem de smerenie și de iubire autentică ce vindecă și ar putea vindeca foarte multe lucruri dintre noi dacă chiar ne-am strădui.
Urmează niște zile care se precipită în semnificațiile și evenimentele prezente. El ajunge la templul din Ierusalim, unde întâlnește spațiul sacru al templului sufocat de profanul comercial, răstoarnă tarabele, este revoltat și se identifică cu fiul celui căruia i se mai aduceau încă jertfe. În ciuda faptului că profețiile și toată această operă pedagogică a lui Dumnezeu față de poporul evreu avea în centru mereu valorile spirituale, morale, precum mila.
Dumnezeu rostește, în Vechiul Testament: 'Milă vreau, nu jerftă'. Așadar, se trecuse de mult de la necesitatea contextual explicabilă a jertfelor animale pentru zeități. Poporul evreu era un popor educat, la nivelul cel mai înalt spiritual, prin relația profeților cu Dumnezeul autentic. Cu toate acestea, aduceau încă jertfe.
Această remarcă a lui Iisus în templu și faptul că El ia atitudine revoltată împotriva maculării templului de către negustori - compară templul cu o peșteră de tâlhari. Spunea: 'ați făcut din casa tatălui meu peșteră de tâlhari' - aceste cuvinte și celelalte - 'dărâmați acest templu și, în trei zile, voi ridica' - e o metaforă, se refrea la ridicarea sufletului său după moarte, după trei zile, templul trupului său.
Iisus vorbea în parabole foarte mult. Cuvintele lui, atitudinea lui, simpatia populară care încă îl înconjura au atras ostilitatea aproape sadică a liderilor religioși ai vremii, conducătorii templului. Mare preot era atunci Caiafa, avea o armată la dispoziție, soldați ai templului. Cert e că, după episodul de le templu, de miercuri, se ia hotărârea ca Iisus să fie arestat și eliminat."
Cum a apărut conceptul de trădare și ce semnifică Cina cea de taină
Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al Patriarhiei: "Apare contextul în care Iuda, dezamăgit de faptul că Iisus nu este Mesia așa cum și-l imagina el - era, la rândul lui, marcat de mentalitatea iudaică - ia decizia și pentru că este puternic ispitit de demon. Se spune în Evanghelie: 'diavolul a intrat în el' și l-a incitat să-l trădeze pe Iisus.
Această trădare se consumă tot miercuri. Iuda merge la templu miercuri și face o înțelegere cu autoritățile religioase evreiești, spunând că li-l va da pe mână. I se dă o sumă de 30 de arginți, nu foarte mare, echivalentul a aproximativ 600 de euro de azi. Deci pe suma aceasta, Iuda promite că îl va da pe mâna lor. Ce înseamnă asta? Că îi va anunța în ce context liniștit, care să nu provoace răzvrătire în popor, îl pot prinde.
Altfel, știm că aceste autorități au spus: 'vrem să-l arestăm, dorim lichidarea lui, dar ne trebuie un context care să nu atragă atenția foarte mult'. Iuda știa cam ce plănuiseră Iisus cu apostolii, Cina cea de taină, care are loc joi. Iisus alege un loc din Ierusalim, trimite doi apostoli să pregătească această cină, care e una foarte frugală, Iisus nu a mâncat miel de Paște.
A fost organizată tainic, s-au ferit, Iisus deja era urmărit, probabil erau spioni pe urmele lui, trimiși de la templu, era urmărit pas cu pas tocmai pentru că se luase hotărârea prinderii lui. Și în contextul acesta, aleg un context liniștit, un foișor, într-o casă din Ierusalim. Aici se petrec lucruri extraordinare.
Cina cea de taină este reflectată în toate documentele evanghelice, într-un mod absolut mișcător, mai ales la apostolul Ioan. E un eveniment absolut istoric, evident, pentru că evangheliile sunt scrise de martori care au fost alături de Iisus: apostolul Matei, evanghelistul Ioan, Marcu, care e prezent în grădina Ghetsimani, la arestarea lui Iisus și, evident, mai târziu, Luca. Acestea sunt documente scrise la câteva zeci de ani după aceste evenimente și reprezintă sursa veridică, prin excelență, legată de viața lui Iisus. Firește că ele nu cuprind exhaustiv tot ce a spus Iisus sau tot ce a făcut, dar esențialul a ajuns la noi.
Cu asta începe întâlnirea: Iisus ia un șervet și un vas cu apă - era o practică curentă să-ți speli picioarele și mâinile înainte de a te așeza la masă, într-o lume antică în care nu existau trotuare spălate, ci erau drumuri prăfuite, se mergea în sandale - Iisus face acest gest nu din rațiuni igienice, nu asta era prioritatea, ci ca pildă tulburătoare de slujire a celorlalți. Pentru că îi și întreabă, după ce le spală picioarele - Petru se opune, spune: 'Cum să-mi speli tu picioarele? Petru iese în evidență de mai multe ori, are un temperament care îl face vizibil mai ușor - dar acceptă.
Imaginați-vă, Iisus este Dumnezeu, Dumnezeu este creatorul Universului, iar creatorul Universului îngenunchează, mi se pare absolut tulburător ca Dumnezeu să îngenuncheze și să spele picioarele murdare ale unor oamnei. Pilda de smerenie e uriașă, nu există alta mai puternică și de slujire a celorlalți. Și, la sfârșit, le spune: 'înțelegeți voi oare ce v-am făcut?' Și remarca este aceasta: 'Slujiți-i pe ceilalți'. Aceste e îndemnul și acesta e miezul atitudinii creștine. Un creștin nu-l strivește pe altul, un creștin nu este posesorul unei trufii și al unui orgoliu care să-i strivească pe alții, ci un om discret care ajută, care participă, care se implică. Acesta e pilda de slujire pe care o avem. Astăzi nu se mai impune să mai spălăm picioarele cuiva decât dacă cineva e în spital."
Ce reprezintă împărtășania
Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al Patriarhiei: "Nu suntem smeriți, sau suntem smeriți în grade diferite. Este limpede că smerenia apare ca o virtute sau ca atitudine mai intensă sau mai puțin intensă în funcție de gradul de încreștinare al fiecăruia. Cine înțelege despre ce e vorba în creștinism, cum spune Steinhardt, înțelege și ce este libertatea autentică și ce este slujirea și smerenia, toate aceste lucruri pe care Iisus le face în mod exemplar, adică demn de urmat pentru noi, creștinii, dexchizându-ne o cale regală din punct de vedere moral.
Sunt lucruri pe care nu le întâlnim prea des, din păcate. Oamenii trec azi din nou printr-o eră a individualismului poate fără precedent. Atât de intens este individualismul astăzi, atât de marcată este dimensiunea economică, financiară, vorbim despe omo economicus, mai puțin despre omo religiosus. E o paradigmă a postmodernității, în care avem foarte multe lucruri de recuperat.
După spălarea picioarelor, urmează momentul culminant al acestei întâlniri. Răspunsul scurt este: nu a avut ce ierta, pentru că Iuda, încremenit în decizia lui de a-l trăda, nu a făcut niciun pas în spate, deși Iisus i-a dat niște semne și a încercat să-l recupereze, să-l facă să renunțe la asta, știind despre ce e vorba.
Se petrece un lucru extraordinar de important dintre Iisus și apostoli, inaugurarea euharistiei, care este centrul liturgic al creștinismului. Însemnă permanentizarea prezenței lui Hristos în mijlocul oamenilor, chiar dacă El nu mai este aici. Pentru că El ia pâinea, o frânge, e simbolul jetfei, așa cum trupul lui va fi frânt pe cruce doar peste o zi, El aduce în atenție apropiata lui jertfă, spunând: 'luați, mâncați dintru aceasta, acesta este trupul meu'. Se identifică, prin aceste cuvinte, cu prezența reală, tainică, în euharistie.
Apoi ia potirul și spune: 'beți dintru acesta toți, acesta este sângele meu' - e o invitație pentru apostoli și petru noi toți. Deci inaugurarea sfintei împărtășanii de atunci datează, acesta e momentul în care apostolii au fost martorii acestui gest, au și băut din acest potir, au și mâncat din acea pâine. Acest gest este urmat de cuvintele Mântuitorului: 'Aceasta să o faceți spre pomenirea mea'. Deci este și un imperativ blând pe care Iisus îl dă apostolilor, care vor deveni primii preoți.
A fost inevitabilă trădarea? Adică ce ne-am fi făcut fără Iuda? Aceste lucruri pe care noi le privim acum de la distanța confortabilă de două milenii putem să ne jucăm cu ele, cu tot felul de scenarii, ce s-ar fi întâmplat dacă lui Caiafa i s-ar fi făcut milă de Iisus și nu ar fi luat decizia să-l condamne? Putem să ne întrebăm orice. Doar că, în momentele respective, lucrurile s-au petrecut nu în absența voinței celor implicați. Firește că Dumnezeu știa, Iisus știa. Fiind, în același timp, om, s-a și temut, a și suferit, dar, fiind și Dumneseu, acceptă acest lucru, pentru că venise cu o misiune.
Mă întrebați dacă Iuda nu ar fi trădat. E o întrebare la care nu putem oferi un răspuns riguros fundamentat. Bineînțeles că Dumnezeu ar fi găsit o altă cale de a merge mai departe în actul lui de a ne mântui. E foarte interesant ce întrebați, doar că libertatea oamenilor implicați în acest context istoric este una pe care Dumneseu nu o atinge, Dumnezeu nu îl constrânge pe Iuda să trădeze ca să-și împlinească planul, Dumnezeu nu are nevoie de colaborări din acestea ca să-și atingă scopul. Lucrurile s-ar fi petrecut probabil altfel, dar nu avem niciun motiv să ne îndoim că venirea lui Hristos în lume, prezența lui oricum ar fi atins punctul terminus al oferirii exemplului său suprem pentru omenire."
Semnificația oului roșu de Paște
Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al Patriarhiei: "Oul simbolizează mormântul. E roșu și nu alte culori, pentru că roșul se referă la sângele lui Hristos, care a șiroit pe lemnele crucii. A curs mult sânge, mai ales că Iisus a fost așezat pe cruce după ce a fost sfâșiat de un bici cumplit, flagelul se numea, înainte de a pleca pe drumul crucii, în curtea pretoriumului, la Pilat, după ce mulțimea a decis că e mai bine să fie eliberat Baraba, la incitarea acestor lideri religios. Preludiul răstignirii era întotdeauna biciuirea.
Toate aceste tradiții, legate de registrul superficial, au, până la urmă, o mică rădăcină. De exemplu, să nu speli. Mereu întreabă lumea: e bine să speli azi sau să calci? Sunt întrebări puerile. Ideea este să nu subordonezi lucrurile cu adevărat importante, precum, în această săptămână, identificarea noastră cu Iisus, care a trecut prin ce a trecut. Când iubești pe cineva, te identifici cu el.
Dacă cineva drag suferă, ne identificăm cu el, ne gândim la el. Ne lăudăm că suntem creștini, dar ce creștini suntem dacă în săptămâna aceasta, de exemplu, în loc să reflectăm la niște evenimente care au creat creștinismul, noi alegem să stăm mai mult la mall decât acasă, tocmai în săptămâna asta, pierzând timpul. Deci ideea de a nu rata timpul esențial de reflecție și de identificare lăuntrică, prin risipirea noastră în lucruri total superfiale. Bineînțeles că nu e un păcat. E păcat în sensul etimologic, este o ratare, o absență, un deficit pe care ar fi bine să nu-l avem."
