Uneori mă uit la agenda mea culturală și îmi dau seama că seamănă cu o discuție despre ce mănânci la cină după o zi lungă. Vrei ceva ușor, dar ajungi să comanzi exact opusul. Așa mă trezesc și eu că, în decurs de 20 de zile am văzut un musical rock despre identitate și, altul, o reinterpretare cântată din Jane Austen. Și, în timp ce ieșeam din sală, m-am surprins gândindu-mă la altceva decât la spectacol în sine: la felul în care scena românească reușește să se reinventeze constant, în timp ce presa mainstream stă pe loc când vorbim de cultură.
Aș vrea să scot în evidență felul în care artiștii pot sări dintr-o lume în alta fără să clipească, în timp ce majoritatea celor care ar trebui să povestească schimbarea se agață obsesiv de câteva titluri lustruite până la plictis. Acolo, între scena care e creativă și presa care repetă aceleași refrene, începe de fapt povestea de mai jos.
Despre adevărata maleabilitate
Am fost la “Hedwig And The Angry Inch”. Am fost la “Mândrie și prejudecată” (versiunea muzicală, Jane Austen ar fi fost cel puțin confuză, dar publicul a apreciat piesa). Și mi-am dat seama de un lucru foarte tare: actorul de teatru/musical este atletul suprem al culturii.
Vedeți, nu este suficient să cânți excelent (lucru pe care mulți cântăreți pop, recunoaștem, îl fac). Nu este suficient nici să joci excelent (lucru pe care mulți actori de film, să zicem, îl fac). Dar să le faci pe amândouă și să mai pui și un pic de dans, de dramatism, de emoție care te face să te ridici de pe scaun, ei da, asta e o altă ligă.
Nu e vorba despre Broadway sau West End. E vorba despre actorii noștri care schimbă hainele (și registrul) de la corsetul de epocă, dansând poloneze, la bocancii cu platformă, urlând punk-rock.
Câți artiști pop români ar putea susține un monolog de o oră jumătate despre trauma identitară, fără să aibă nevoie de un backing track care să le acopere emoția?
Câți actori de telenovele ar putea să țină o sală întreagă în priză cu un rol atât de vulnerabil și fizic, cum cere “Hedwig And The Angry Inch”?
Obsesia pentru centralizare
Mă uit la știri. Mă uit la reviste glossy. Titlurile strigă: “Vedeta X s-a despărțit!”, “Filmul Y a rupt box office-ul american!”, “Concertul Z a umplut stadionul!”
Dar unde sunt titlurile despre piesa de teatru care reface istoria interbelică a unui oraș de provincie și care folosește doar trei actori?
Sau despre filmul de scurtmetraj, independent, care a luat un premiu minuscul la un festival obscur, dar care îți arată ce înseamnă să fii tânăr în România de azi?
Ce să mai spun despre versatilitatea actorului local care, într-o săptămână, joacă Shakespeare, apoi un travestit rockstar, apoi un preot într-un film de artă?
Există o rețetă stupidă a succesului mediatic: vânzări mari + scandal = știre.
Or, cultura (cea de nișă, cea experimentală, cea care contează cu adevărat pentru dezvoltarea unui gust) este, prin definiție, o vânzare mică, fără scandal. Este un contact intim, iar presa vrea isterie de masă.
Întrebări retorice (cu încercări paradoxale de soluții)
De ce ne limităm la a consuma aceleași 10 produse culturale pe care le vedem în fiecare zi, când rafturile sunt pline de mii de noutăți?
Soluție? Poate că nu ne trebuie recenzori de film și teatru, ci curatori de experiențe. Media ar trebui să fie un ghid de impact personal, nu un predictor de încasări.
Dacă artiștii sunt atât de adaptabili, de ce nu este și presa la fel de adaptabilă?
Soluție? Poate că jurnaliștii ar trebui să aibă cote obligatorii de “non-mainstream”. Nu mă avânt la procente de cote, dar dacă le-ar vedea, ar scrie despre ele. Dacă ar scrie despre ele, publicul ar ști că există. Nu e rocket science. E doar schimbarea rețetei jurnalistice de la “ce știe toată lumea?” la “ce ar fi cool să știe și alții?”
Când vom înțelege că un spectacol de teatru excelent și inovator este, de fapt, o știre mai importantă pentru comunitate decât o știre despre un scandal monden care va fi uitat în 48 de ore?
Soluție? Să reintroducem ideea de “jurnalism cultural de serviciu public.” O secțiune dedicată, tratată cu aceeași seriozitate ca politica sau economia, nu ca o umplutură la sfârșitul paginii. Oamenii se dezvoltă prin cultură.
Deci?
În definitiv, e vorba despre a le da oamenilor credit. Publicul este gata să iasă din zona de confort, așa cum ați făcut-o și mulți dintre voi. Dovada stă în faptul că “Mândrie și prejudecată” și “Hedwig” pot exista în aceeași viață culturală, chiar în aceeași lună.
Problema nu e la public, ci la megafon.
